Lucia Verona

Pictor de curte (8)
(fragment din romanul "Labirint obligatoriu)

- Stimați telespectatori, invitatul nostru din această seară este maestrul Leonard da Vincio, pînă de curînd Pictor al Curții, demisionat, după cum știți, din această funcție. Despre această demisie presa a publicat numeroase relatări, dar motivul real încă nu este cunoscut. Maestre Leonard, vă mulțumesc că ați acceptat invitația noastră de a participa la această emisiune și de a discuta despre această demisie, începu moderatorul, un tînăr foarte sigur de el. 

- Eu credeam că m-ați invitat să discutăm despre pictură, despre tablourile mele, spuse Leonard cu blîndețe.

- Da, sigur, dar întîi despre cererea dumneavoastră de demisie.

- Domnule ziarist, continuă Leonard cu un zîmbet și cu același ton blînd, inocent, demisia este, după cum bănuiesc că știu și telespectatorii, un act unilateral. Nu se cere, se notifică. Mi-am anunțat în scris demisia, am depus-o la registratura Curții, cu număr de înregistrare și gata. Am plecat.

- Nici măcar n-ați așteptat să vi se aprobe?

- Ce să mi se aprobe?

- Demisia.

- Domnule ziarist, zise Leonard, pe un ton mai puțin inocent, cred că n-ați auzit bine ce-am spus. Repet, demisia este un  act unilateral, se notifică, nu se cere, în consecință, nu are nevoie de aprobare.

- Și care sînt motivele acestei demisii atît de neașteptate?

- Personale.

- Ni le spuneți și nouă?

- Nu.

- Dar publicul telespectator dorește să afle cît mai multe despre dumneavoastră, despre viața pe care o duceați înainte de a accede la înalta demnitate de Pictor al Curții. Se spune că ați avut o viață de boem, cu băutură, femei, ați fost și exmatriculat din facultate…

- Domnule ziarist, viața mea înseamnă pictura mea, nu întîmplările cotidiene. Sigur că m-am născut, am crescut, am pictat, pictez, am băut, beau, am avut aventuri cu femei frumoase și sper să mai am. Dar ce contează biografia mea?

- Sînt lucruri pe care publicul are dreptul să le știe despre marile personalități.

- Ceea ce mă interesează să se știe despre mine este pictura mea. Punct.

- Deci negați orice legătură între artă și viață?

- Arta este viață.

- Am vrut să spun…

- Dacă ți-ai scoate din ureche casca aia prin care ți se dictează întrebările, n-ai ști nici cum mă cheamă.

- Maestre, vă rog să…

- Ziceai că discutăm despre pictură. Hai să discutăm despre pictură. Mi-ai văzut ultima expoziție?

- Da, cum să nu, sigur că da, eu nu pierd nici o expoziție de-a dumneavoastră.

- Zău? Nu-mi aduc aminte să te fi văzut. Ce impresie ți-a făcut tabloul de la intrare?

- De la intrare?

- Acela mare, mai mult lat decît lung, un peisaj de primăvară, în ramă vișinie…

- A, acela în ramă vișinie, sigur că da, magnific! Ce bogăție de culori, ce mișcare, o capodoperă!

- M-ai făcut fericit! – exclamă Leonard. La intrare nu era nici un tablou în ramă vișinie, iar eu n-am pictat în viața mea un peisaj de primăvară, dragă domnule ziarist!

 

Lucia Verona