Iulia Popovici

Nicolae Manolescu - Cititul și scrisul
Editura Polirom 2002


Spuneam în Semnalul de data trecută că unul din lucrurile caracteristice acestui moment din literatura română e că avem mult mai buni autori de jurnale și memorii decît de ficțiune. Nu m-aș hazarda să spun și că singura categorie de literați care scrie din principiu bine e cea a criticilor și istoricilor literari, dar citind, de pildă, Cititul și scrisul lui Nicolae Manolescu, după Misterul camerei închise a lui Florin Manolescu, aș fi tentată s-o fac (am mai auzit că și Ușa interzisă a lui Liiceanu e o lectură foarte plăcută, dar e vorba iar de un jurnal...).

Manolescu, un adevărat hedonist, s-ar putea spune, s-a jucat întotdeauna cu tonul confesiv, mai ales în volumele de Teme, dar și în Desenul din covor. În Cititul și scrisul însă, o face în mod programatic; sînt aici fragmente dintr-un jurnal din 1986, la moartea tatălui său, un fel de autobiografie și, sub titlul Violon d’Ingres, proze scurte și poezii scrise sporadic în anii 70 și 80. Prozele nu sînt propriu-zis ficțiuni, pentru că ceea ce declanșează resortul de a le scrie este o întîmplare reală, o întîlnire, o amintire; de cîteva ori, trebuie s-o recunosc, am rămas cu gustul misterelor lui Bioy Casares.

Jurnalul lui Nicolae Manolescu nu e o ocazie de a intra în intimitatea lui, ceea ce, avînd în vedere foarte agitata lui viață socială, mulți își doresc; e mai curînd o recuperare a copilăriei și adolescenței, a celor șapte ani de-acasă și a studenției fragede, dar și o pledoarie dureroasă despre dragostea de a citi. E, în același timp, un efort de recuperare a originilor odată cu paginile de memorii ale unui străbunic și arborii genealogici ale familiei de care se simte atașat. E o lectură fascinantă pentru oricine vrea să vadă fața inocentă a unui critic literar.

 

Iulia Popovici