Cătălin Gavriliu

Ențu
(III, 2)

 


El i-a promis că o s-o ajute, după care își reluă în camera lui activitatea morbidă. Se credea Sorescu pe patul de suferință și încerca să-și închipuie cum e să scrii cu privirea pe carnea albă a mestecenilor zăriți în parcul spitalului.

De cînd simțea că și el intră în perioada Marelui Transfer, Ențu prinsese ticul de a păstra, prin două rînduri de cruci făcute în față cu arătătorul, clipa bună în care inventarul fulgurant îi găsea provizii suficiente de puroi și nici un mort în casă. Avea oroare de morți, după experiența din vara trecută, cînd o altă criză financiară traversase familia și plantase în camera lui două chiriașe. De fapt, maică-sa se înțelesese cu trei, dar una murise în răstimpul dintre telefonul de informare primit în seara apariției în ziar a anunțului și înfățișarea lor în carne și oase la negocierea cuantumului chiriei. A fost atît de impresionată de ghinionul tinerei basarabence de a da peste un pește care nu i-a lăsat nici trei zile în noua ei muncă onorabilă – dobîndită însă cu aceleași vechi arme - la fabrica de textile, încît acceptă s-o găzduiască fără bani pe înjunghiată, pînă ce formalitățile de trimitere în satul ei vor fi fiind încheiate. O săptămînă întreagă a îndurat Ențu mirosul greu din casă. A învățat pe de rost  bocetele celorlalte, dar abia acum, cînd muzica funebră îl obseda mai tare ca oricînd, și-a dat seama că alea își exprimau în text teama că o să le vină și lor rîndul la cuțit. Din fericire, asasinul a fost prins la puțină vreme după ce trupul victimei începuse să fie studiat de studenții mediciniști care avuseseră bafta de a pune mîna pe un cadavru nerevendicat de nimeni. Acela a fost momentul de glorie al televiziunii locale, cîntecul ei de lebădă mai bine zis, căci la numai o lună după ce toate posturile naționale preluaseră drama, i-a fost ridicată licența.

Ențu n-avea chef să-i supraviețuiască nici unuia dintre părinți, de aceea mulțumea în felul său  cerului pentru status-quo. Tot îl ajutaseră la ceva riglele în ceafă pe care maică-sa i le dădea la orele de informatică, atunci cînd uita să salveze căsuțele, vaporașele ori textele primite în lucru de fiecare elev. A fost de-ajuns un pas ca obișnuința de a păstra pentru eternitate orice fleac să se transforme în tic sacramnental. De altfel, căpătase în ultima vreme o familiaritate în relațiile cu divinitatea care îl făcea antipatic în ochii oricărui ins cu minimă frică de Dumnezeu. Lidiei a apucat să-i spună bunăoară, în cele două minute cît fusese pierdută din vedere de supraveghetoare, că, înainte de a se apuca de construirea lumii, Creatorul trebuie să-și fi făcut un semn la batistă, să nu uite să-i dea lui pe veci durerea de măsele.

Cătălin Gavriliu