Lucia Verona

Pictor de curte (7)
(fragment din romanul "Labirint obligatoriu)

- Nu mă supăra, copile, că acuși devin republican!

Micul împărat nu înțelese cuvîntul, era prima dată că-l auzea, nimeni nu-l pronunța la Curte, dar îi plăcu sonoritatea lui. Îl repetă încîntat de cîteva ori, iar a doua zi, cînd preceptorul îi ceru să spună încă o dată tabla înmulțirii cu 9, îl amenință:

- Nu mă supărați, că acuși devin republican!

Preceptorul se albi la față, iar după ore dădu fuga la unul din regenți să-l prevină că împăratul vrea să abdice.

Regentul, după ce investigă cazul, îl chemă pe Leonard.

- Dhagă, începu el (era regentul care graseia). Chhed că exehciți o influență phoastă asupha Mahestății Sale.

- Dar ce-am făcut? – se miră Leonard.

- Dhagă, noi avem vedehi lahgi. Nu ne intehesează opiniile politice ale angajaților. Dah nu este cazul să phofehezi păhehi hepublicane în incinta Palatului. Ca să nu mai spun că, din cîte mi s-a hapohtat, vii deseohi în stahe de ebhietate, iah din cameha dumitale sehvitohii adună sticlele de băutuhă cu zecile. Thebuie să ne gîndim la efectul compohtamentului dumitale asupha Majestății Sale.

Discuția îl deprimă pe Leonard. Puțin îi păsa de amenințările voalate ale regentului. Auzea însă, iar și iar, vorbele lui Madeleine: “Ești servitorul unei marionete”. Situația de pictor al curții i se păruse la început amuzantă, o glumă nevinovată. Dar ca lui, care a fost întotdeauna un om liber, să i se cenzureze vorbele, să i se pună note la purtare – nu, gluma asta a durat prea mult, el e pictor, ce mama mă-sii.

Simțea nevoia să se îmbete. Și să vorbească. Ieși din Palat, după ce semnă în condică; la fel ca din orice instituție, salariații nu puteau ieși în timpul programului decît cu bilet de voie semnat de un șef de departament. Leonard avea buzunarele pline de bilete de voie, semnate în alb de șeful departamentului “Artă, cultură, turism, tineret și sport”, care era, în perioada la care ne referim, poetul curții; la o ședință prelungită, în care dezbătuseră, împreună cu compozitorul curții, aproximativ o duzină de sticle de vin, poetul le dăduse autografe pe ce avea la îndemînă. Se nimerise că erau niște bilete de voie, iar Leonard, prevăzător, le pusese bine.

Hoinări un timp pe străzi. Era arșiță, soarele de iulie revărsa valuri de aer fierbinte, asfaltul moale păstra urmele pantofilor. Pașii îl purtară spre vechea lui garsonieră. O păstrase, pentru orice eventualitate. Camera era curată și goală, adică nu se zărea nicăieri nici o sticlă. Cineva dereticase, probabil Irina. Ar trebui să schimbe broasca, are și el nevoie de un loc al lui, unde să nu-și bage nimeni nasul.

Vechiul lui șevalet, frumos strîns, fusese ascuns în debara, laolaltă cu tuburile de vopsea, pensulele, cuțitele și paleta; toate fuseseră curățate, frecate de o mînă de gospodină, arătau ca noi. O sticlă de white spirit și niște cîrpe încă umede păreau să indice că acțiunea de curățenie generală avusese loc foarte de curînd. Păi da, cu o săptămînă în urmă fusese pe-acolo, regăsise vechea atmosferă boemă, băuse cu Carlos și cu Jean-Pierre, ce mai, se simțise acasă ca în vremurile bune de altădată.

“Vremurile bune se vor întoarce” își spuse Leonard și purcese la treabă. Întîi, atmosfera. Dădu o fugă pînă jos, cumpără ceva de-ale gurii, cafea, două sticle de votcă, țigări. La întoarcere, smulse de pe el costumul, îl aruncă pe dușumea, se îmbrăcă în vechii lui blugi și un tricou pe care scria “Coca Cola”, primit cîndva de la o admiratoare antialcoolică; instală șevaletul și se apucă de lucru. Se întrerupse doar după vreo patru ore, cînd se schimbă lumina. Era mulțumit, compoziția la care medita de luni de zile părea să se contureze. Se așeză la masă și, în timp ce mînca salam cu pîine, ca pe vremuri, își dădu seama că-i lipsește ceva. Telefonul. Nu sunase nici măcar o dată. Pe vremuri, Leonard se enerva, trîntea receptorul, acum însă îl deranja liniștea asta nefirească. Ridică receptorul, auzi tonul. “Boule!, își zise, cine vrei să te sune? Știe cineva că ești aici?”. Își privi tabloul. Da, nu era rău. Acum să vină Madeleine să-l mai critice! Brusc i se făcu dor de Madeleine, de pielea ei mătăsoasă, de zîmbetul ei, de vocea ei joasă, senzuală și chiar de ochelarii cu rame subțiri ai “tovarășei Magda [1] ”. Ce tînăr era pe-atunci, fără griji, fără responsabilități, fără fire albe în păr, fără complexe…

Se privi în oglinda de la baie. Ochii injectați, obosiți, mai păstrau încă neastîmpărul de pe vremuri. Părul lung, cîndva blond, acum înspicat cu argintiu, era prins într-o codiță la spate. Barba era îngrijit tunsă, o concesie făcută Curții. Nu reușiseră să-l convingă să renunțe la plete. “Nici în facultate nu m-am lăsat tuns”. Leonard rîse, amintindu-și un episod din tinerețe, petrecut cam între povestea cu Magda și scurta exmatriculare din anul trei. Tocmai își lăsase barbă, îi stătea bine, îl maturiza, ceea ce, pentru el, conta foarte mult, arăta a bărbat în toată firea, nimeni nu-i mai zicea “puștiule” sau “băiețaș”. Dar barba i-a adus și unele spaime, pentru că tocmai se dăduse un decret care interzicea persoanelor neautorizate portul acestei podoabe capilare. Cum Leonard nu voia să riște, mai ales după ce un coleg de-al lui fusese prins de poliție și ras cu forța, se agită un pic în căutarea unei soluții. O colegă, care studia scenografia și făcea practica într-un teatru, îl prezentă directoarei. Aceasta, fără prea multe rugăminți, îi eliberă o adeverință, un adevărat permis de port-barbă, care, ani de zile, îl feri de foarfecele frizerului și de conflicte cu autoritățile.

Teatrul de Sud-Vest

ADEVERINȚĂ

Prin prezenta se adeverește că tovarășul Leonard are dreptul de a purta barbă, deoarece face figurație la teatrul nostru, în piesa “Bărbierul din Sevilla”.

Director,

Semnat indescifrabil

  Leonard termină prima sticlă de votcă, apoi dădu drumul la televizor. O crainică tocmai prezenta știrile. I se păru vag cunoscută. “Doamne, asta e Constance! Ce i-o fi venit să se tundă așa de scurt?”. Și cînd te gîndești că odată, demult, înainte de a deveni pictorul Curții, voise să se sinucidă pentru ea. Dădu din umeri și mută pe alt canal. Nimic interesant. Telefonul continua să nu sune. Îl mai verifică o dată, funcționa. Îl sună pe Carlos. Nu era acasă decît nevastă-sa, care-l informă calmă că habar n-are prin ce cîrciumă zace soțul ei. Nici Jean-Pierre nu era acasă. Nici măcar Irina, fosta lui nevastă, nu răspunse. “O fi plecat cu copiii la mare”. Mai încercă vreo două numere. Degeaba. “Toată lumea e plecată, toți m-au părăsit”. Aruncă furios telefonul. Acesta răspunse cu un “zbang” melodios și carcasa, în contact cu podeaua, crăpă de ciudă. Brusc, Leonard își aminti de Adelina. Îl sunase o dată cînd era în dispoziția lui cea mai colerică. Înainte de a trînti receptorul, îi strigase că o s-o pună să plătească aparatul, dacă se sparge. A doua zi, primise de la ea un plic cu 100 de dorri și un bilețel: “Sper că ajunge pentru un telefon.” Ce-o mai fi făcînd țăcănita de Adelina? N-a mai văzut-o de… de vreo doi ani. Ce-ar fi s-o sune și să se întîlnească? Dacă n-o fi plecat și ea în vacanță. Căută în agendă, apoi formă numărul.

- Da?

Era salvat, îi răspunsese chiar ea.

- Auzi, începu el direct, de ce n-ai veni la mine?

Altădată, întrebarea asta o scotea din casă pe orice vreme.

- Dragă, nu sînt singură și nu accept amorul în trei, rîse ea.

- Ți-ai găsit alt amant, stimată doamnă?

- Mai grav, un soț.

Vocea ei jucăușă nu avea acea notă de triumf care-l scotea din sărite pe Leonard, acel ton al femeilor care au obținut ce au vrut. Leonard se despărțise de Elvira, una din amantele lui “conjugale” numai pentru că o surprinsese vorbind la telefon. Se putea recunoaște un soi de satisfacție răutăcioasă în felul cum rîdea în timp ce-i spunea alteia (chiar Adelinei? Sau poate Norei?) că Leonard nu-i acasă. Leonard intrase în panică, la fel ca atunci cînd Marie-Ange îi rupsese agenda cu numerele de telefon ale cunoștințelor feminine, o agendă foarte prețioasă, alcătuită cu trudă, în ani de zile. Cu ajutorul prietenilor abia reușise să o recompună, iar noua ediție purta scrisul elegant al lui Jean-Pierre. Ca și atunci, cînd Marie-Ange îi făcuse ferfeniță agenda, Leonard se simțise prins în cursă, nu voia să fie proprietatea nimănui.  Adelina părea însă normală – adică nebună ca de obicei – și fericită. Leonard murmură cîteva vorbe de felicitare și-și luă rămas bun.

S-a măritat! Leonard se simțea jignit, trădat. Cum a putut să-i facă una ca asta?! Dacă și Adelina l-a părăsit…

Se uită la ceas. Nu era nici 3, plecase de la Palat devreme, pe la 9 și jumătate, imediat după discuția cu regentul. Ar trebui să se întoarcă… Și dacă nu s-ar mai întoarce? Trebuie să se întoarcă, mîine e zi de leafă. Măcar banii să și-i ia, apoi își strînge catrafusele și pleacă. Se întoarce la viața lui de dinainte.

Va urma



[1] “Tovarășa Magda”? Asta sugerează o perioadă anume. Să fie un roman “de sertar”? Nu pare, deși n-ar fi rău, pentru că prea multe romane “de sertar” nu au apărut după 1990. Am impresia că la un moment dat era și penurie de sertare. Oricum, e clar că lipsește un capitol din fișierul misterios.

 

 

Lucia Verona