Dorin Mureșan

Detalii (6)

 

Carte

  Cu prima bibliotecară nu m-am înțeles. Era o femeie galbenă la față, cu ochi tuciurii, cu părul zdrelit, albit pe jumătate. Mi-a aruncat o privire săracă, îndemnându-mă să caut pe altcineva... mai disponibil. Întrucât toate mesele erau ocupate, am decis să aștept un moment mai prielnic pentru a-mi face cunoscute doleanțele. M-am pierdut deci printre rafturile cu cărți, citind și răscitind cotoare jumulite sau întregi, pliante mate sau strălucitoare. Am găsit mulți autori peste care în graba mea trecusem de-atâtea ori fără să le acord un minut de atenție. Mi-am delectat privirea și mintea cu hainele lor paupere... mă așezasem jos, pe parchetul mizerabil, cu picioarele răsfirate în față. Câteva persoane au fost nevoite să sară peste mine pentru a ajunge dincolo, la literele din urmă ale alfabetului. Îmi aruncau o privire contrariată și puțin roasă de reproș, reluându-și apoi căutările. Citeam niște versuri destul de proaste dintr-un volum intitulat: Mâini mari, lungi și negre. Autorul, dezvăluindu-se în prefață ca  prozator, era asaltat de scepticism... insista asupra faptului că nu știa să scrie și, cu fiecare vers pe care îl înghițeam, îmi devenea tot mai clar că avea dreptate. Volumul, destul de subțire, începea bine... chiar genial... cu un poem a cărui primă calitate era onestitatea: Am ars în două zile/ca o mână de paie./În  gura mea/s-au strâns tăciuni/de cuvinte ne-nțelese./Izvorul de idei/s-a  spart/-noian de ape-/înecându-mă în tălmăcirea lumii./Demult/penița n-a mai supt atâta hârtie./Focul s-a stins/lăsând doar fumul găunos/să plutească în leagănul/minții mele./Năvalnică poftă de mine/de tot și de nimic/am ars/fără să-n-țeleg că sunt/ o ardere de tot/un sacrificiu suprem adus/mormântului din mine. Cu timpul, pe măsură ce versificația avansa în miezul problemei, acolo neputința poetică, autorul începea să se contrazică, iar substratul textual își pierdea nota tonică de l-a-nceput, alunecând într-o zeamă fără gust și miros. Altfel spus se aplatiza, fără șanse de remediu: Frisoane de șoapte/s-au adunat în mine/și-ncerc din răsputeri/să nu mai fiu eu/ca și cum în ele/aș găsi urmele intacte/ale unui izvor al/nemuririi. Am lăsat volumul la o parte și mi-am răsfoit propria carte, cea pe care trebuia să o restitui bibliotecii. De fapt nu era vorba de o restituire propriu-zisă... o adusesem pentru a o sfârși. Cartea nu avea final... dar nu asta fusese intenția autorului... nu... îi lipseau paginile de la sfârșit. Eram deci curios să citesc finalul, și speram să mai găsesc un exemplar pe raftul liber. Nu-l găsisem. Poate exista totuși unul în depozit. Acolo se țineau cărțile importante, de obicei bibliografia școlară și eventual unicatele. M-am ridicat în picioare și am așezat volumele pe care le răsfoisem la loc. Mesele de la intrare însă erau tot atât de ocupate. Nici o șansă pentru mine. M-am pierdut din nou printre rafturi cu intenția vădită de a ajunge în preajma depozitului. Ușa acestuia era placată cu un anunț prohibit oacheș: Intrarea persoanelor străine este interzisă. M-am gândit puțin. Eu nu eram o persoană străină... dimpotrivă, iubeam cărțile. Am intrat fără să stau pe gânduri în încăperea depozitului. Rafturile de fier care m-au întâmpinat aveau vreo patru metri înălțime. Brusc un șuvoi de salivă mi-a invadat gura. Așa ceva nu mai văzusem. Zeci de mii de volume înghesuite unele-ntr-altele, așteptând ochi avizi de muritori și mâini fierbinți de curiozitate. M-am plimbat câteva minute printre ele, mâingâindu-le cînd și când ca pe niște ibovnice cu pielea catifelată. În cele din urmă am ajuns la litera M.. Acolo trebuia să găsesc ceea ce căutam. Într-adevăr, am găsit. Dar volumul era intangibil. Se afla la un metru și jumătate deasupra capului meu. Indiferent ce-aș fi făcut n-aveam cum să-l iau de-acolo. Nu exista o scară, nu exista un scaun pe care să urc. Poate dacă aș fi avut mâini mari, lungi și negre. Să mă fi întors în sala rafturilor libere pentru a cere un scaun, mi se părea ridicol. Am părăsit deci depozitul și m-am așezat la rând pentru a restitui cartea. Ce era să fac!? Cu a doua bibliotecară am reușit să mă-nțeleg... era mai tânără și mai politicoasă.

-Bună ziua.

-Sărutmâinile doamnă... ce mai faceți?

-Bine... dumneavoastră?

-Am venit să restitui cartea asta...

-Să vedem... da... un moment... să vă caut fișa.

Pauză.

-Vreau să vă rog ceva.

-Orice... pentru dumneavoastră!

-Cartea nu are final... îi lipsesc paginile de la sfârșit... sunteți bună să căutați un alt exemplar... unul întreg... vă rog mult.

-Desigur...

Bibliotecara a căutat mult pe ecranul monitorului, împungând agil cu degetele tastatura.

-Ne pare rău... nu mai există nici un exemplar. E singurul.

-Înțeleg... mulțumesc mult oricum.

-Dacă doriți, puteți să amintiți problema dvs. în condică.

-A, nu... nu face nimic... sărutmâinile și pe curând.

 

Dorin Mureșan