Dan Dănilă


GAUDEAMUS IGITUR

De ce-am fi tristi? gaudeamus igitur
de noua promotie trimisa la lupta cu viata
de usile care nu se mai închid bine
caci vor veni prieteni pe drum de seara
de igrasia care ne trimite la plimbare
în parcul salbaticit de-a binelea
fiindca au plecat gradinarii
fanfarele, culegatorii de castane
si sticle - de tramvaiele care stau
din lipsa de curent, din exces de rugina
de lifturile bolnave de claustrofobie
de râsul copiilor din scara a
de plânsul copiilor din scara b
sau invers - de toate acestea si înca
de permeabilitatea europei
de taxa pe valoarea mereu adaugata
altei valori mai înalte care nu se vede
dar se viseaza la gura sobei de tuci
în care am ars gardul dinspre vecinul
din dreapta, fiindca celalalt se cuvine
vecinului din stânga, de emotia
descoperirii unei perechi de pantofi
în podul bunicilor uitati de mult
de plicurile lipite cu clei de prun
de nucul taiat pentru fabrica de paturi
de pielea vitelului cel slab îngropata noaptea
de vitza ramasa neîngropata, de batrânii
motaind în curtea birtului la o sticla de cola
de nepotii motociclisti în tromba
ocolind liceul agricol, caminul cultural
si intreprinderea de prelucrarea boureilor
de copiii cu banane, de copiii cu pungi de aurolac
de cresterea numarului masinilor de scris
de clauza natiunii cele mai favorizate
de embargouri, de caderea cortinelor rosii
de gâlceava din parlament, de buticul de la colt...
de ce-am fi tristi? gaudeamus igitur ...


POEMUL COPACILOR

Copacii ucisi cu securea
sub secera lunii, copacii
nu îi vedeam, doar padurea,
nu vedeam lanul, doar macii

printre copacii albi si negri
treceam cu sot si fara sot,
chiar si asa paream integri,
dar cum eram, nu mai stiam:
faceam razboi sau mic negot,
eram cei galbeni, albi si negri
într-un despadurit vietnam

copacii mor în picioare de scrin,
lustrul lor de serlac si coate
oglindesc o noua estetica,
în lacuri ascundem venin
iar în sertar nestemate
dintr-o noua arta poetica -
ei pot muri în viori, într-un vis,
sau într-o usa care s-a închis

departe fosneste si iata-l aici,
copacul cel mort - gazeta asta
în care îti împacheteaza nevasta
mâncarea când pleci la servici.



PRIETENUL MEU

Poetul acesta deja trecut
de saizeci de primaveri,
care a supravietuit unui razboi mondial,
a scapat de cometa secolului
si de apocalipsa mileniului,
chiar de infarctul erotomanilor,
de moartea subita în somn,
de înecul iminent, aproape predestinat,
în prea volatile, falsificate esente,
de otrava infailibila a singuratatii,
sau cea subtila a tutunului,
de cea violenta a cutremurelor,
inundatiilor, revolutiilor, incendiilor,
de tâlhari, câini, vagabonzi,
rac, vânatori de constiinte,
de ura celor care nu citesc,
de iubirea sufocanta a discipolilor
si vânatorilor de autografe

poetul acesta uzat în mici batalii personale,
aruncat dintr-o antologie în alta,
adulat, plagiat, pastisat,
laureat, premiat, citat, invitat,
sarac ca un soarece de biblioteca,
poetul acesta nelinistit,
prea obosit de poezie,
tot mai aproape de eternitate. . .



* * *

Progresul e geamul dublu,
e pâsla groasa din urechi:
idolii sunt tot mai urâti,
raportul de aur cazut sub masa
printre coji de portocala
manuscrise
ca niste regrete mai vechi

si totusi, cineva cânta,
printre octave se vede cerul senin,
se vede treaba ca fericirea
e o problema de inspiratie.



POEZIE, CAI SI DURERE

Faptura cu ochi de safir, amagitoarea,
îi arata niste carti - iata, sunt scrise
cu penele mele, cu licoarea sângelui meu,
fiecare vers e un veac de penitenta,
o ardere de tot, un zbor în vrila, ma crezi ?

Parca te-as crede - spune el - dar ma tem
ca poetii mei preferati sunt tare pamânteni,
gramezi de cartofi pe masa tatalui tau,
bieti sâmburi de mar de taiat sughitul,
ei scriu cu alcooluri volatile si rugina,
masini de tacanit cu literele sarite,
pe foi mâncate de carii, bolnavi de isterie,
cenzori le palpeaza glandele inefabile
iar visurile lor sunt pasari alicite

Daca i-ai cauta - daca i-ai gasi adica,
în pozele de grup despre care soptim
de doua ori într-un deceniu si mai rar
cum îmbatrânesc subit si uita limbile moarte,
povestesc aceleasi povesti rasuflate,
descind tot mai greu din ciresii copilariei :
prin satele, orasele atipite umbla zvonul
ca au pierit de tineri prin antologii
insule porfirii sau vesele cimitire -
abia dupa aceea îi vor rasfoi rudele aprige
luptând pentru drepturi de autor,
abia la prohod se vor întâlni editorii
sughitând tamâios printre manuscrise
rasfoindu-le ca pe niste teancuri de bancnote,

Ce faceai când aveam ochii senini
si te invocam între pahare aprinse,
afise furate si tineri prieteni,
când ti-as fi pus saua pe crupa deselata
pentru o scurta recunoastere macar,
pentru un raid peste scaietii maidanelor ?
Unde erai când noptile febril ascultam
chircit lânga pupila de tigru a radioului
îndepartate muzici, eterul sperantei
ca urâtenia va muri într-o buna zi,
tacuta, fara fanfare sau steaguri în berna,
discreta ca prima ninsoare din an,
si ne vom privi dintr-o data în culorile
ochilor, în toate nuantele lor nestiute?

Nu te vedeam, te banuiam plutind zâmbitor
undeva pe deasupra crestetelor noastre,
departe de plictisul asfaltului - câte unul
gasea o pana ciudata si scria pe ascuns,
altul respira prin ea si devenea translucid,
sau prea lucid pentru a mai putea rasufla
aerul de rând al dezmostenitilor
si se ascundea într-un raft prafuit,
sau disparea în lume, ca o barcuta de hârtie,
invidiat si deplâns de cei ramasi acasa

Ei nu te vad, nu te mai asculta sau cred
va trebui sa-ti manânci tainul de jaratic
stins undeva dupa usa, mirosind a pârleala,
singuratic si ultimul din stirpe,
departe de sila noastra pentru ritm,
de indiferenta noastra pentru rime

Asa i-a raspuns, iar faptura cu ochii ei
de safir, amagitoarea, s-a desprins lin,
fara a mai polemiza în zadar si doar
cu doua batai de aripa de pe umarul lui
unde poposise pentru a fi mai usor auzita.