Cătălin Gavriliu

Ențu
(III, 1)

 


1.

Moșu l-a găsit pe fiul său moțăind în fața unei găini pe care invitata matinalului tv se jura c-o băgase întreagă în oală și o scosese numai schelet. Specialistul dădea vina pe graba cu care distinsa doamnă făcuse, în starea cărnii, trecerea de la o extremă la alta, luînd mult prea în serios performanțele din cartea tehnică a congelatorului. “Înghețată bocnă și-apoi fiartă excesiv, bineînțeles că rămîn doar oasele” fu învățătura de minte a pățaniei. Dar Ențu nu mai apucă să afle dezlegarea celorlalte enigme culinare cu care gospodina îl bombardă pe maestrul bucătar, deoarece se pomeni în aula Parlamentului, pe postul favorit al lui taică-su. Sportul care-l înviora pe Moșu cel mai bine era zupping-ul, așa că Ențu se retrase în camera lui fără să-i spună bună dimineața, obosit ca după o zi la șaibă. “E-n vacanță, dar nici prea multă frunză la cîini nu-i bine să taie", dar la rîndul său nu putu să-și ducă la capăt gîndul – deși mai avea doar cîteva vorbe, respectiv: o să-i prindă bine munca în campanie -, căci auzi sîsîiala celorlațti moși din sine, enervați că nu pot urmări în tihnă dezbaterea moțiunii. N-au avut cîștig de cauză nici cei care susțineau spălatul pe dinți, nici măcar facțiunea care ținea socoteala orei de începere a serviciului itinerant, ci a fost nevoie de amenințarea unora că dau drumul la sfinctere dacă Moșu nu părăsește imediat sufrageria.

După ce și-a luat tolba pe umăr și rămas bun de la nevasta încă buimacă de somn la zece dimineața, tatăl ciocăni la ușa lui Ențu, întrerupîndu-l din meditația la moarte cu rugămintea de a fi prezent la ora și adresa indicate în biletul strecurat.

- Am o afacere pentru tine, băiete!, încheie bătrînul misterios.

Ențu se obosi să ridice mesajul abia pe la prînz, cînd fu rîndul mamei să-i rupă iarăși firul negru al gîndurilor. De data asta nu acceptă să-și bea ceaiul ca de obicei, fără să scoată nici unul vreun cuvînt, ci o întrebă dacă își mai aduce aminte scena din ajunul Paștelui trecut, cînd ea îl obligase s-o ajute la tranșarea mielului, în ciuda protestelor lui de vegetarian convins.

- Cînd l-ai pus pe masă, întreg, ochii lui parcă mă implorau să-i suflu viață. Avea și creier, și inimă, și ficat, și intestine neatinse. Totul era pregătit pentru reînviere, anume parcă se păstrase intact...

- Păi nu ți-am zis că dăduse cineva cu mașina peste el și stăpînul i l-a vîndut lui taică-tu la un sfert de preț?, îl întrerupse Lena, plictisită deja de subiectul conversației.

- Dar după ce l-am tăiat și l-am pus în pungi la congelator, mi-am zis că și lui Dumnezeu i-ar fi ieșit bojocii de-atîta suflat, și tot nu l-ar mai fi putut readuce la viață. Ca în desenele animate cu lupul și al treilea purceluș, mai gospodar, care și-a făcut casă din piatră...

Ca și atunci, mama îi opuse repulsiei lui față de omnivori, propria ei lehamite. Nu-l credita cu nici o șansă de a fi scăpat de blestemul genetic al neamului ei prost, căci nu trebuia să sapi prea mult ca să dai de idioții familiei. Cît i-a fost învățătoare, l-a tratat ca pe oricare altul. Numai că Ențu n-avea cui să se plîngă acasă că are o profă isterică. Singura lui răzbunare era depusă pe cererile de transfer în alte clase, cu care direcțiunea era asaltată la fiecare început de an școlar. Solidaritatea lui cu cei dați cu capul de tablă la primul dezacord gramatical mergea pînă la comiterea intenționată a aceleiași greșeli care îi făcuse nu demult ditamai cucuiul. Dar maică-sa nu vedea în asta un sîmbure de răzmeriță, ci semnele prostiei congenitale, întrezărită încă de la primul alăptat, cînd vruse să-l abandoneze în maternitate, după ce n-a lăsat-o inima să-l asfixieze ca din greșeală pe întîiul și ultimul ei născut. Miza pe lipsa de responsabilitate a mămicelor tinere, de care a devenit conștientă încă din copilărie, cînd numai ea a știut că pisicuța născuse sub patul din bucătărie și-și mîncase apoi rodul,  în vreme ce toți ceilalți din casă o credeau pe Miți încă departe de primele călduri. N-a putut niciodată să-și spele cu adevărat din minte acel covoraș însîngerat, ajuns acum o relicvă care îl intrigă pe Moșu de fiecare dată cînd își vîră nasul în cufărul cu amintiri al nevestei sale. N-avea, prin urmare, ce să-i răspundă lui Ențu. Dar fiindcă i se impunea, de vreo două luni, să aibă o gîndire pozitivă, a schimbat subiectul într-un mod mai puțin jignitor ca în alte dăți cînd tăiase cheful de confesiuni al fiului ei. I-a zis deci să lase prostiile și să-și facă un plan activ de vacanță, ultima liberă dinaintea bacalaureatului. Părea să ignore faptul că mai rămăsese  doar o săptămînă pînă la începerea școlii.

Lipsa lui de interes o făcea să dorească să-l devore, dar continuă:

-         Am și eu o afacere pentru tine, nu numai taică-tu. Uite, fiindcă nu ne

mai ajung banii, am intrat într-o rețea de distribuție...mai specială. N-am să te pun să-mi cari geamantanul cu mostre pe la ușile oamenilor, ci te rog să citești cărțile astea de marketing și să-mi faci un rezumat. Am încercat eu, dar singură, îmi înnod urechile. Ție îți plac chestiile astea economice, nu-i așa?

Întrebarea conținea o doză de maliție, căci nu exista un om mai străin de interesul economic decît i se părea ei că-i Ențu, mai ales după ce prelegerile la care asistase începuseră să-i ofere termenii de comparație. “Niciodată să nu cheltuiești, ci doar să investești!” fusese sloganul săptămînii abia încheiate, iar ea nu-și amintea să-l fi văzut o singură dată pe Ențu făcînd asta, în ciuda cotcodăcelii lui de după succesul de la olimpiada de Economie.

Cătălin Gavriliu