Alexandra Diaconu

căderea din mine (9)

vagi amintiri ale locurilor prin care am fost


 

vieții am să-i pun botniță, să nu mai muște din mine, cu turbare, pînă la sînge. ci doar să mă-nvelească, să simt o oarecare căldură și stare de somnolență. să nu-i pătrundă veninul în trupul meu. animal fără nici un fel de considerație pentru zilele comune caută zvîrcolirile sufletului. animal cu gura mare și colții ascuțiți, cu burta ca o negură. în care m-am pierdut. viața n-a fost niciodată om, așa că nu știe cum doare mușcătura de cîine. crezi că un cîine poate face distincția între frumos și urît? mă îndoiesc.

***

ar fi vrut să guste din mine, să vadă cum sînt și-a căscat cerul gurii fără nori atît de mare, încît m-am pierdut imediat în burta ei găunoasă.

m-ai înrămat, la tine în ochi și te-nchinai la mine. tu scrii frumos, îmi spuneai. eu aveam sentimentul sfîrștului în mine, căci despre noi deja scrisesem. la început era cuvîntul. scrisesem că vei pleca, fără inima mea în pieptul tău. și-apoi plecarea. eram doar un copil cu memoriile vieților prin care-am fost și din care-am plecat. scriam povești.

o burtă ce nu știa să mă tolereze. și mă dădea afară, mult prea repede.

***

ai fost o dată ca niciodată. căci niciodată n-ai mai fost... de-atunci.

dac-aș fi putut fi singurul tău viciu, fumatul, de exemplu, din cauza mea ai fi murit. de mine nu te-ai fi lepădat niciodată. te-aș fi iubit ca pe omul care mă fumează, în rotocoale fine, cenușii, de fum, în fiecare dimineață. ai fi fost cel fără de care n-aș fi putut să ard, pînă la filtru.

am să plec acasă, am spus, dar. și te-am lăsat să trăiești mai departe. cu plămînii curați și goi.

***

dar luptă, mi-au spus celelalte țigări din pachet, celelalte amintiri ale viitorului nostru. să ne vină și nouă rîndul, să ne plimbăm și noi prin camera asta, să admirăm tablourile de pe pereți, florile din fereastră, să ne-mbrăcăm în hainele lui, să miroase peste tot a noi. în el și-mprejurul lui.

eu n-am putut, eu m-am îmbrăcat și am plecat atunci. acasă.

***

sufletul meu se-ndepărtase și nu-i mai zăream ceafa, de cîteva clipe. apoi fiecare secundă trecea mai greu, căci fiecare creștea riscul rătăcirii de mine. trupul meu privea stupefiat la noaptea din jur. am să mă pierd. am să mă pierd ca un cîine domestic. știam doar singurul loc în care m-aș putea întoarce. singurul nostru loc comun era acasă. acolo trupul meu avea să aștepte o revenire a sufletului. la vechile lui obiceiuri. și dimineți singure. și căni neînfrățite.

***

eu însămi fumez din mine, sărutîndu-mi filtrul, la intervale scurte. ca pe un gînd cum că-mi lipsești. și tot ce regret este că din trecut nu mai am amintiri prea multe. sînt un copil cu memoriile vieților trecute, care totuși nu face diferența între acestea și ceea ce-ar fi trebuit să se întîmple.

o poveste din viitor.

***

ai fost o dată ca niciodată un gîndac mic cu carapacea neagră. știai să faci de toate, să zbori, să bîzîi și să mîngîi. să te bălăcești în cana mea de cafea și eu să te sorb în fiecare dimineață. și să plec apoi, afară, în viață. știai să faci pui în mine, știai să-ți dezvolți armate și să pleci să cucerești lumea. știai să dai ordinul de luptă. după care te-mpiedicai de primul tranșeu și-ți rupeai gîtul.

***

la-ncheietura mîinii mele este uneori atîta beznă, încît cuvintele se sperie de mine și fug prin alte oase. le simt colțurile sunetelor țipînd în spatele pielii. și-mi vine să le omor că tremură de spaima de-a ieși la lumină. de-a face înconjurul lumii într-o singură zi. că răcnesc fără nici un fel de logică.

***

în războiul acela nu mai murea nimeni, dar lumea rămînea mutilată. șchioapă, oarbă și surdă. gîndurile mele plîngeau după o bucată de pîine. după o-nghițitură din parfumul tău de bărbat. și nu se mai auzea decît tînguitul celor ce-ar fi trebuit să fie eroi. plînsul după medalie și după flori. după cruci albe și îngrijite. caii morți putrezeau pe cîmpia albastră.

***

am uitat toate acele lucruri pentru care te-am pierdut. cu mine a rămas plăcinta cu mere pe care mi-ai cumpărat-o dintr-o patiserie, într-o seară, din piața romană. a rămas senzația aceea de rău de înălțime cînd m-ai luat o dată în brațe doar ca să mă desprinzi din fotoliul în care stăteam ghemuită și singură, a rămas dansul în pielea goală de lîngă fereastra crăpată spre o noapte de februarie. et si tu n’existais pas, dis-moi pourqoi j’existerais...

***

mă gîndesc că toate aceste amănunte seamănă cu petele negre de pe spinarea mea roșie de gărgăriță. dacă s-ar fi îngrămădit petele unele pe altele, aș fi devenit un gîndac negru și urît. văd deci partea bună a lucrurilor, văd roșeața care mi-a mai rămas pe spinarea timidă și emoționată.

***

asta este, în sfîrșit, ziua în care eu stau sprijinită de pervaz și ferestrele se uită la mine înnourate. pereții camerei se întîlnesc pe la colțuri și clipesc emoționați din tencuială, privindu-mă. ar fi trebuit s-o putem ajuta cu ceva, dar noi nu sîntem decît cei care-o ascund de lume, închizînd-o aici, cei care-o feresc de-arsurile soarelui. ar fi trebuit să putem face mai mult. își spun obiectele unele altora. aceste lucruri mici, pe care n-ai putea pune un preț prea mare, simt că ceva nu este tocmai cum ar trebui să fie. pervazul ferestrei ar da orice să mă poată strînge în brațe. și-ar da și viața în schimbul unui trup de bărbat cu mîini puternice.

***

am fost odată prin piața romană, de parcă aș fi trecut prin tine. de parcă tu ai fi avut coloane în loc de coaste și sufletul aglomerat cu multe picioare de oameni pe centimetru pătrat. a fost o vizită scurtă, o trecere prin apropierea locului unde toate mașinile întorc pentru a merge-n altă direcție. ca un start ratat, am pus genunchiul pe zgură, am pus dintele, să iau pulsul pămîntului. în piața romană nimeni nu zăbovește mai mult de cîteva clipe, nu rezistă nimeni valului de timp și suflete trecute. pentru locul acela am făcut atunci o obsesie, am băut o cafea și-apoi am plecat.

***

am cunoscut oameni-fluturi, oameni-omizi în primăvara aceea. omizi care nu vroiau să zboare niciodată. aripile neîmbrăcate atunci de spatele lor se uscau și cădeau din gînduri. am cunoscut un refuz al zborului care-l făcea și pe zbor însuși să se întristeze. zborul se privea atunci în oglindă și-și făcea probleme. crezînd c-a-mbătrînit, că s-a demodat, că nu se mai uită nimeni la el. sufletul mi se umplea de milă și încercam să-l consolez, dar lacrimile lui îi făceau obrajii tot mai greoi, tot mai zbîrciți. se temea că nu va mai vedea niciodată cerul și oamenii de sus, de departe. se temea să nu fi fost condamnat să rămînă printre ei, printre oamenii-omizi, să nu-și mai revadă niciodată casa.

oasele tale

te-am trăit o clipă și-apoi te-am murit. în suflet mi-am săpat un mormînt frumos, din marmură de rușchița, și-acolo te-am îngropat, adînc. să fiu sigură că oasele tale nu mai ies niciodată la lumină, nu mai respiră... cuvintele veneau la tine cu-o trăsură, trasă de doi cai negri și sălbatici. îți trimiteam provizii la intervale scurte, să nu bați în pereții mei cu lingura, cu furculița, nehrănit.

3 martie 2002, bucurești

 

 

Alexandra Diaconu

motto:
"Ar trebui să se pună un grătar la
intrarea în suflet,
ca să nu se mai bage nimeni în el
cu cuțitul.
"
Marin Sorescu - Iona