Poezie și comunicare
"Bună ziua"
"Bună"
"Ziua"
"Cinci mii de lei"
Dialog absolut autentic (deși se poate pune întrebarea de ce am făcut această mențiune, introducînd în acest fel o notă de suspiciune). Sau început, la fel de valabil, de poem optzecist (fără a mai menționa autorul, ca să nu se lase cu gîlceavă).
Toată această poveste se poate lega de, să zicem, ideea de public: există, se știe, un public al premierelor, unul al vernisajelor, unul al lansărilor de carte, parțial suprapuse. Într-un cuvînt, un public cultural-monden. Sau monden-cultural. Există, de asemenea, un public general, fără identitate precisă, fără vreo față pe care s-o întrevezi atunci cînd te așezi la masa de scris.
Un public de care, oricît s-ar putea aduce în discuție "plăcerea aristocratică de a displăcea", trebuie ținut seama.
Exact din pricina scurtului dialog de mai sus:
Cumva, nașterea unui poem e ca și scurtul dialog de la care am pornit: are nevoie de o serie de presupoziții comune, de postulate conversaționale, de un orizont de așteptare (parțial) comun.
Idee pe care o vedem foarte bine într-un poem (aproape) didactic al lui Wallace Stevens, Despre poezia modernă. De fapt, poemul rezumă și sistematizează principalele trăsături ale poeziei moderne (n-am de gînd să mă iau la ceartă pe tema mult îndrăgitului post-), așa cum s-a practicat ea cel puțin pînă la jumătatea secolului XX (părerea mea e că trăsăturile respective sînt valabile și acum, sau mai ales acum, în vremea internetului).
Sînt două idei centrale - în poezie (în general) și în poem: aceea a dominantei intelectuale și aceea a caracterului interactiv (reprezentat de scenă).
Ambele sub semnul măsurii, al echilibrului, al maximei eficiențe: "ceea ce e de-ajuns". Dacă scena a fost prezentă dintotdeauna în poezie, acum ea are o trăsătură nouă: aceea a libertății. Implicînd, mai mult decît oricînd, momentul prezent, provocările sînt altele: "să fie viu, să-nvețe limba locului, / să-nfrunte bărbații vremii și să-ntîlnească / femeile vremii".
Cu toată senzația de parafrază penibilă, continuu: dimensiunea intelectuală e doar în poziția conducătoare, nu se substituie celei hedonistice ("poate / fi a unui bărbat patinînd, a unei femei pieptănîndu-se, / a unei femei pieptănîndu-se. Poemul unui act al minții.") și vizează în primul rînd nivelul umanului, reprezentat de minte, "sub care nu poate coborî, / dincolo de care nu vrea să se ridice."
O minte care este un agent al comunicării, al unei pseudo-comunicări, de fapt: o retorică a persuasiunii, a flatării, ce se transformă totuși în comuniune: "în cea mai fină-ureche-a minții, să repete, / exact, ceea ce vrea ea să audă, la sunetul / cărora un public nevăzut ascultă, / nu piesa ci pe sine însuși, exprimat / într-o emoție ca a doi oameni, ca a două / emoții devenind una".
Cu toată senzația de parafrază penibilă, continuu: dimensiunea intelectuală e doar în poziția conducătoare, nu se substituie celei hedonistice ("poate / fi a unui bărbat patinînd, a unei femei pieptănîndu-se, / a unei femei pieptănîndu-se. Poemul unui act al minții.") și vizează în primul rînd nivelul umanului, reprezentat de minte, "sub care nu poate coborî, / dincolo de care nu vrea să se ridice."
O minte care este un agent al comunicării, al unei pseudo-comunicări, de fapt: o retorică a persuasiunii, a flatării, ce se transformă totuși în comuniune: "în cea mai fină-ureche-a minții, să repete, / exact, ceea ce vrea ea să audă, la sunetul / cărora un public nevăzut ascultă, / nu piesa ci pe sine însuși, exprimat / într-o emoție ca a doi oameni, ca a două / emoții devenind una".
Iar poezia, cu internet sau fără (iarăși, părerea mea e cu) poate juca acest rol major de refacere a comunicării: între individ și interiorul său, între diverși indivizi, între diverse culturi. Cum a funcționat între autorul acestor rînduri și vînzătorul de ziare...
