Dorin Mureșan

Detalii (5)

 

Detalii

De jos, oamenii par mai înalți... o fetiță s-a apropiat de banca vopsită în cele trei culori emblematice, și-a încleștat palmele în jurul tijelor murdare și a mușcat lemnul cu poftă. Despre asta cred că mai scrisesem pe undeva... despre pofta de moale, de pufos, de rupt... mă rog! de tot felul... În fața mea, sub statuia lui Corvin, un grup de tineri jucau cărți, fumând plictisiți la unison. Curios! De fiecare dată când unul dintre ei ducea țigara la gură, toți ceilalți îi imitau îndeaproape gestul. Am asociat această formă de simbioză (de ce n-aș putea-o numi așa?... la urma urmelor era și aia o chestie simptomatică în contextul ăsta, al cooperării la hrănirea grupului cu ... cu sens... evident!) am asociat-o deci căscatului.... o reacție în lanț neintenționată, dar bine întemeiată. Dansul intempestiv al unei rândunici pe pietrele ca niște bube anemice năzărite de sub glod mi-au furat pentru o clipă vederea. Simțeam cum la rândul meu salt jucăuș de pe-o piatră pe alta, căutând frisonat incestul detaliilor. De ce incest? Pentru că maniera în care se adăugau unul altuia părea infectată de lubric... da! chiar așa!... de lubric. Excavate peste mine, detaliile formau scurte pârâiașe care mă transportau încotro voiau ele. Și mă lăsam dus dintr-o parte în alta... curgând domol în aval sau urcând misterios pe o pantă lină sau abruptă. Vă întrebați cum?!... simplu:
Am văzut un bărbat îmbrăcat într-o uniformă de general (poate că nu era de general dar așa vreau eu să cred). Ducea o valiză ruptă la colțuri. Călca pe trotuar adânc, impulsiv, cu picioarele îndoite ca niște paranteze sparte. Bolborosea ceva despre o pramatie care își bătuse joc de dânsul, luându-l peste picior în stația de autobuz. Undeva în spatele lui, așezat pe gardul de fier ce împrejmuia grădina din fața bisericii, un bătrân, purtând haine cusute și răscusute cu ață albă, privea neîndemânatic peisajul mobil pe care i-l oferea piața. De ce neîndemânatic? Nu știu. Pesemne că așa mi se părea mie... neîndemânatic. Ochii lui aruncau priviri repezi în toate părțile fără a se opri la un obiect (trecător) anume. Mai în dreapta, sub cupola de frunze a unui copăcel, un individ cu barba crescută până la refuz (nu i se mai vedea gulerul cămășii din pricina ei) ținea un discurs indigest. De ce indigest? Păi fiindcă nu-l asculta nimeni. Ba pardon... erau câțiva porumbei cocoțați pe spinarea lui. La răstimpuri scurte, tipul își îndesa mâna într-o pungă albastră și scotea de-acolo un pumn de grăunțe pe care le întindea păsărilor înfometate, lungindu-și palma cu multă finețe. Continua să bată din gură, proclamând cu vocea-i înfundată, inepții axiomatice. Sau... probabil axiomatice. Volubilitatea sa chitroasă (termenul nu-mi aparține fiind preluat de la niște băieți ce-și aruncă minutele-n neant prin scări de blocuri, drogându-se cu injecții murdare și relatându-și unul altuia evenimentele vicioase la care au luat parte fie ca protagoniști fie doar ca simpli martori... paranteză în paranteză: nu neapărat erotice... închid paranteza în paranteză ca și ultima paranteză... adică asta: ) le dădea această notă inchizitorială. Sau... probabil inchizitorială. Totuși... are vreo importanță? Lângă piciorul armăsarului de piatră pe care își ducea veacul Corvin, pe iarba abia retezat㠖 într-o încercare nereușită de a-i da aspectul crud, uniform, de gazon – un țigan cu mutră perplexă (asta-i... mutra lui chiar era perplexă... nu de alta dar părea că se miră de orice... până și de dânsul) vindea flori... sau mai bine spus încerca să vândă flori. Din când în când își arunca vocea pițigăiată către fetele ce-i defilau prin față: hai la flori domniță, haida de... Avea pe dânsul un costum de sport ce aducea mai mult a pijamale. Dacă nu l-aș mai fi văzut cred că l-aș fi confundat cu unul dintre bolnavii internați în spitalul din apropiere... de ce naiba se plimbă ăștia în plin centrul orașului numai în pijamale? Și alea rupte, împestrițate cu pete de sânge. Exact când îmi puneam întrebarea asta, o babă încovoiată bine de spate... cred că unghiul dintre bust (deși mi-e tare greu să-l numesc așa) și picioare avea fix 90 de grade... în loc de 180 cum e normal (deși nu mă pot lăuda nici eu, juvenilul, cu o astfel de statură salutară... dacă v-aș spune de ce salutară cred că n-ați mai înțelege nimic)... cum spuneam, o babă îmbrăcată într-un halat de molton trecea șleampăt pe lângă mine, privind drept înainte... adică în furunculii de piatră. De ce nu pe sau peste ei. Păi nu știu! Mișcarea tremurată a spatelui, cauzată de oboseala și bolile care năvăliseră peste ea (nu mai amintesc și vârsta fiindcă târfa asta le implică pe toate) dădea privirii ei o notă falnică, incisivă. Nu părea să privească pe sau peste lucruri (aici bolovanii) ci prin ele (tot bolovanii). În stânga mea fetița de la care am pornit continua să muște bancă după bancă într-un proces de inapetență față de lucrurile comestibile. Oare îi plăceau atât de mult culorile? Cum am spus, am mai scris despre asta... despre imboldul de a gusta cele mai ciudate lucruri. Știu că nevastă-mea, în timpul sarcinii, avea o poftă năvalnică pentru pereți... îmi spunea deseori că o atrage albul ăla de frișcă (rostea destul de pedant cuvintele astea provocându-mi și mie un val de salivă care aproape îmi umplea gura)... nu reușeam nicicum să o consolez explicându-i că ce vede ea e de fapt un strat de var ars nu prea comestibil... chiar toxic dacă e consumat în cantități mai mari... să nu zic uriașe... mai apoi se oprea la sare, privind-o minute în șir cu ochii umpluți de lacrimile neputinței. Păi da! Auzisem că 100 de grame de sare te omoară instantaneu și bine-nțeles, i-am spus-o. De-aia tot stătea și mirosea boabele de cristal până când i se așternea pe față un miros salinic. În preajma ei aveam tot timpul impresia că sunt într-o mină de sare. Fapt destul de incomod, aș putea spune. Unde rămăsesem! A... la fetiță. Păi n-am ce să mai spun despre ea. Sau ar trebui să fac un compendiu pedagogic despre maniera de schițare a personajului în gestul acela tâmp de a mușca lemnul fără nici un motiv cât de cât serios. Treaba asta au făcut-o alții... și nu-i mai văd rostul... cum unde?... păi peste tot... deși nu se refereau la o fetiță. Atenția mi-a căzut pe silueta unui bețiv. Venea încet către mine, pășind periculos de deșănțat. În mâna dreaptă purta cu mândrie o sticlă pe jumătate goală. Eticheta argintie susținea ostentativ că acolo se afla Rachiu Alb... și că băutura (deși nu vedeam până acolo, îmi aminteam totuși detaliul ăsta) era sută la sută naturală. Greu de crezut! Am remarcat imediat nasul îndoit peste obrazul drept (oare îi simțea aroma tot timpul?) cu certitudine rezultatul unui conflict violent... sau foarte violent. E vreo diferență!? Absolut! Violența simplă și violența complexă, mai completă decât prima. Hm! Se putea afirma cu tărie că individul nu era întreg la minte. Sigur mulți o făcuseră. Zbiera cât îl ținea gura ceva despre o mașină răsturnată... despre nu știu câți morți... despre o catastrofă.. A scos un briceag din buzunarul blugilor, l-a desfăcut și a-nceput să-l miște agil, tăind și spintecând cărnuri imaginare La un moment dat, în mobilitatea asta a lui snopită de furie, și-a prins piciorul într-un cablu gros, întins de-a lungul pieței, s-a-mpleticit și s-a prăbușit cât era de lung pe pământul bolnav de pojar. Zgomotul căderii a fost infernal... urechile începuseră a-mi țiui de parcă cineva trăsese un foc în aer chiar lângă mine. Toți cei pe care i-am descris mai sus au stat pe loc pentru a adulmeca silueta întinsă a bețivului. Dar, surpriză! Deși își spărsese buza și capul, deși căzuse într-o băltoacă destul de adâncă, deși nasul încovoiat într-o parte se afunda în unsoarea bulbucoasă a mâlului (sigur că era sub pojghița de apă... doar n-avea cum să plutească pe ea)... deși... deși... sticla rămăsese intactă. Din astea s-au mai văzut. Nu e ceva nou... dar s-au mai văzut... sau alții au mai văzut... nu și eu... nu și cei pe care i-am descris mai sus. Altfel nu exista nici o explicație pentru moacele noastre siluite de surpriză.
Mi-am aprins o altă țigară și am început să-mi răsfoiesc cartea (sigur că n-am semnalat când anume mi-am aprins-o pe prima... totuși, faptul că mi-am aprins altă țigară, presupune existența unui precedent...). Paginile deveniseră orbitoare în bătaia razelor de lumină. Foaia sugativase cuvintele... contururile frigide (ei, așa mi se păreau, tremurau dom’le de emoție) le făcea ca niște oi negre cu blana nețesălată... sau nepieptănată... dacă am spus oi, oi să fie, nu vite. Am abandonat deci cartea pe bancă și am așteptat. Sute de personaje care mai de care mai interesante au năvălit brusc în piață, sau pe lângă ea. Doi cartofori și-au așezat teancul de bacnote între ei, puși serios pe treabă, la rădăcina unei tufe... din grădina Bisericii... o ceată de țigani au început să se joace cu o minge învelită într-o față de piele ciuruită de vreme... și după aia: trei cerșetori, patru babe, opt moși, trei cupluri, patru vagabonzi (în afara celor deja amintiți), șase copii, două fetițe ce-mbucau din lemnul moale al băncilor... ăstora li s-a alăturat și cea despre care deja... asta am mai spus-o... dar nu! iată alți copii hotărâți să muște și ei lemnul soios (da! văd! am amintit de copii cu câteva rânduri mai sus... acum sunt totuși alții, deci nu e o tautologie)... îmbucau și scuipau, îmbucau și scuipau... am văzut și câțiva scriitori, doi profesori universitari, zece învățători (ăștia trebuie să fie întotdeauna mai mulți)... în fine... piața devenise neîncăpătoare. Mi-am aprins o altă țigară (nu-mi amintesc exact... e posibil să fi fost aceeași țigară... dar ce importanță are?!... probabil că am stins-o și mi-am reaprins-o. De ce? ei uite-așa, vorba lui Simionescu, de-al dracului!) și-am început a cerceta fiecare personaj din jgheabul abia săpat de scurgerea aceea haotică și multicoloră. Cei doi cartofori, așezați la rădăcina copacului...
Vedeți! Aș putea continua așa la nesfârșit... nu de alta dar am cunoscut o suită de personaje impregnate de ludic. Ce simplu ar fi! Le-aș aduce unul câte unul în piață, punându-le să defileze prin mulțime... oprindu-le uneori... stai! stai că nu-i bine... ia întoarce-te de unde ai plecat... vezi! acum umbra cade altfel peste față... și pot să scriu despre umbrele excrescențelor... bun... acum umblă... neee! nu așa... ăsta-i mers... am zis să umbli! păi cum să fie totuna?... numără încet... prea te grăbești... hai... las că număr eu... 1 pauză 2 pauză 3 pauză... vezi... acuma-i bine... trebuie să dormi când umbli... când mergi, doar visezi!... cum spuneam... punându-le să defileze, provocând astfel o diversiune. La așa ceva orice scriitor se pricepe. Numai că în găselnița asta supraponderată care la mine se numește – inadecvat – diversiune, stufosul cromatic se substanțializeză până la grotesc. Totuși punctez: convergența detaliilor ar rămâne intactă fiindcă aș substitui anticipația cu întâmplarea sau, dacă vreți!, cu întâmplătorul, ajungând să fac literatură pe o bucată de hârtie igienică... cu care, în mod firesc și foarte profund, v-ați șterge la fund. Dar oricum ce faceți cu hârtia are prea puțină importanță pentru mine. Duhoarea deschide ochii... în cel mai rău caz pune pe fugă. Și, cum zicea Flaubert, adevărata operă de artă este numai cea contestată.

Dorin Mureșan