Cătălin Gavriliu

Ențu
(I-II, 6)

 


La orice s-ar fi pretat, numai să-i scrie scrisori n-a avut curajul, deoarece nu se încredea în gramatica lui. Voia să facă totul pe viu, dar, după lanțul de eșecuri, a început să regrete liniștea perioadă în care o urmărea de la distanță. Pe atunci se temea să nu-i găurească ceafa cu privirile. A fost de-atîtea ori în același autobuz cu ea, fără să-i atragă în nici un fel atenția, și se simțise atît de bine în postura de complice... O crezuse întrutotul solidară cu el, făcuți unul pentru altul - cu condiția să nu se întîlnească niciodată. A văzut unde stă, a început să-i cunoască și vecinii. Știa, de pildă, adresa mătușei Ana, atît de des vizitată de nepoată, sau că un verișor de-al ei a murit înecat la mare, cînd abia împlinise 19 ani, sau că odată i-au călcat hoții casa și ea s-a întors de la școală mai devreme decît de obicei și a găsit totul vraiște, dar nu s-a speriat, ci a întrebat, inocentă, tati, te-ai apucat de văruit?, pînă cînd și-a dat seama că nu e nimeni acasă, sau dacă e, s-ar putea să fie chiar banditul. Gurile rele susțineau că de-atunci e ea atît de închisă în sine, fiindcă și-au bătut “zugravii" joc de ea, iar taică-su, ca să nu se mai afle rușinea, nici măcar n-a declarat furtul la poliție. Ențu acumula toate astea și era gata să accepte o nevastă care fusese abuzată sexual în copilărie. Poate că de aici îi venea și decența în tentativele de relație cu ea, fotografia cu bustul gol datorîndu-se legitimei lui îndoieli dacă nu cumva Lidia îl consideră impotent. Se abținuse în ultimul moment să anexeze și rezultatul spermogramei...
Obsesia lui din copilărie, că omul poate muri doar călcat de bibiuri, îi apărea acum într-o altă lumină: El a fost strivit de mașini în momentul în care o fetiță pe nume Lidia i-a făcut semn de pe cealaltă parte a drumului. S-a desprins din mîna bunicii sale spre a-și fi sieși exemplu de copil neascultător și priveliște unică a momentului cînd Iisus pleacă din grămăjoara de hăinuțe, carne și oase. De-atunci se consideră mort și caută să-și facă în ceruri un culcuș cît mai comod, pe măsura condiției lui de boschetar al paradisului. “Vreau să devin ceea ce sunt" era deviza lui, iar Lidia începuse să-l incomodeze cel mai tare, fiindcă îi deturna toate gîndurile prin care trimitea în rai așternuturile, păturile, pijamalele, periuța de dinți și toate celelalte mărunțișuri ale confortului de veci.
Nu trata cu superficialitate subiectul, mai ales după ce asistase la o înmormîntare țigănească. Două nopți n-a putut să doarmă din cauza fanfarei care aborda un repertoriu suficient de echivoc ca să te întrebi dacă moartea respectivului rom le-a întristat ori, dimpotrivă, înveselit pe rudele supraviețuitoare. Atunci s-a gîndit că poate nu era doar prost gust în acel zgomot de petrecere a mortului, ci ceva mai profund. Lui nu i-ar plăcea - și-a dat seama cu acea ocazie - să fie luat de acasă fără surle și trîmbițe, așa cum îl auzise de-atîtea ori pe taică-su zicînd că e decent să fie dus omul la groapă. Cuiva îi pasă de trecerea lui prin viață, cineva i-a remarcat traversarea scenei... Dar numai cu țambal, fluier, vioară, trombon și tobă.
Avea însă mari îndoieli în ceea ce privește buna desfășurare a înmormîntării sale. De cînd s-a convins că Lidia se pregătește să emigreze în Canada, unde o aștepta Andrew, gîndul îi stătea doar la cum să-și procure și el acte în regulă pentru călătoria lui. Nu-i plăceau trecerile frauduloase, cu venele tăiate ori îmbuibat de otravă ca un șobolan. Idealul lui era să capete un certificat țeapăn, pe care nici măcar milogul de taică-su să nu îndrăznească să-l atace cu vreun remediu. Îl auzise într-o noapte sunînd pe furiș la o emisiune de radio specializată în colectarea dramelor umane. După ce a așteptat pe fir să treacă o băbuță care se temea c-o să fie și ea găsită moartă în apartament abia după opt ani, cum pățise un vecin de palier, Moșu a spus, cu o voce și mai nenorocită, povestea lui: el șomer, cu o soție bolnavă de nervi care face o pasiune din a deschide aragazul fără să aibă chibrituri la îndemînă, vă dați seama, domnule dragă, că eu n-o pot lăsa nici o clipă nesupravegheată, în fiecare dimineață îmi fac trei rînduri de cruci că nu m-a strîns de gît în somn, de orice e în stare, la balamuc nu vor s-o primească, așteaptă probabil să mă spintece pe mine ori să sară mai întîi blocul în aer, după aia să intervină, de aceea vă rog, cine aude acum emisiunea dumneavoastră, să mă ajute cu ce poate, orice este bine primit, căci boala soției m-a ruinat. Moșu și-a lăsat numărul de telefon și, cu neplăcerea de a nu fi putut vorbi și despre fiul lui handicapat, s-a dus la culcare. Ențu și-a scos celularul și, cu ultimele rămășițe de cartelă, a reușit să obțină numărul contului bancar pe care chipurile vecinii i l-ar fi deschis lui Moșu ca să poată primi ajutoarele. A rîs în permă vreo jumătate de oră în acea noapte, dar după ce a văzut care sunt posibilele consecințe ale felului de-a fi al tatălui său, l-a podididt plînsul.
Concurența diagnosticelor era însă neloială, deoarece părinții ajunseseră la o vîrstă la care boala se instalează în mod firesc atunci cînd subconștientul o cere. În cazul lui trebuia multă răbdare pînă cînd efectele celor trei ani de viață sportivă se vor fi resorbit. Singura lui alinare erau eternele dureri de dinți, care nu atingeau însă acea intensitate care să-l arunce - absolvindu-l totodată de orice responsabilitate - dincolo de balustrada balconului. Niciodată n-a simțit că-și pierde mințile de durere. Pînă cînd micuțele lui pungi cu puroi - pe care și le alinta cu limba încă de cum se trezea - își vor face treaba la nivelul rinichilor și inimii, trebuia să mai îndure starea aceea de a fi ceea ce nu era.
Dar Lidia îi interzicea pînă și acest chinuitor interval.
Lipsa ei de cooperare, chiar și după ce i-a mărturisit intenția lui de a păeăsi această lume, a transformat-o în dușmanul care trebuie lichidat cu orice preț.
Își impusese să n-o mai vadă toată vacanța. Acum era în noaptea dinaintea corigenței la Română. N-avea emoții, întrucît învățase pe de rost “Puntea" de Marin Sorescu, autorul de suflet al profei, din care i-a zis că-i dă o întrebare ușoară. Discernămîntul lui a funcționat fără greș la biblioteca publică, unde a risipit visul rău al masivei bibliografii soresciene alegînd cea mai subțire carte, apărută în 1997 la Editure “Creuzet". Umilința de a citi beletristică s-a mai estompat în momentul în care și-a dat seama că volumul respectiv îi reflecta propria lui stare de spirit. Își însuși atît de bine poezia “Bilanț", încît o considera creație proprie, pe care ar fi vrut să le-o bage pe gît băieților de la “Tremens", grupul de hip-hop care domina piața muzicii locale. Nu putea dormi, era foarte cald. Se încheiase pînă și emisiunea lui Păunescu. Încercînd să simtă cum lucrează moartea în el, recită în pern㠓Am vreo două boli grele, alte cîteva foarte grele, plus vreo trei îngrozitoare. Toate, am fost asigurat, sunt incurabile. Fiecare mă doare în felul ei. O durere diferențiată, acută, solicitîndu-ți doar ea întreaga energie și putere de rezistență. La un loc dau un fel de esență de tortură și chin, ceva de neimaginat. Sunt ca o orgă blestemată peste care s-ar năpusti în fiecare ceas o mie de furtuni", apoi adormi ca un prunc.

Cătălin Gavriliu