Alexandra Diaconu

căderea din mine (8)

duminica din piata romana


astazi nu-ti intind mina ca o creanga de copac, nu-ti intind nici un trunchi noduros. si nu te-ajut cu nimic. azi nu-ti inchei sireturile la pantofi, pe dinti nu te spal si nici nu-ti deschid fereastra. azi cerul isi naste nori de ploaie, ca un om nici tinar, nici batrin. un om mihnit, care nu gaseste insa, nici un motiv indeajuns de bun, o scuza la golul din suflet lui. asa aduna el uneori, in camara, borcane cu provizii, fara nici un fel de eticheta pe ele. sa nu stie de unde sa le ia mai tirziu.
daca privesti in sus, n-ai ce vedea astazi, mi-e sufletul gol. ca pamintul dupa ce arca lui noe s-a-ndepartat de mult. pustiu si timp.

***
azi ar fi trebuit sa fie toamna, ar fi trebuit sa-mi simt rugina din oase vibrind, scirtiind la auzul muzicii vechi, frantuzesti, sa fi avut chef de dansuri lenese. as fi simtit cu teama o afectiune pentru miinile tale. pentru degetele de la picioare, care ma acompaniaza.
si sa nu spui nimic. azi nu venim de nicaieri si nu ne indreptam niciunde. avem deci, timp de-un act de teatru (absurd). si lumea coboara din carusel sa ne priveasca de pe margine, cu admiratie, cu neputinta. cu-o ameteala bolnava in creieri.

***
toate gesturile mele erau scrise-ntr-o carte. printre ele, la intervale scurte si seci veneau replicile tale ironice. stiam totul dinainte si totusi aveam dreptul la improvizatie. o portie de emotie, o mina care nu te-asculta si un picior care pleaca, in alta directie, cu sireturile descheiate. pantoful acela se va impiedica-n nesiguranta. un tablou cade brusc din perete, in zgomote oarbe, caci n-a mai ramas nimeni inchis in rama lui.

***
in piata romana timpul s-a oprit astazi. de scirba.
am sa-ti rup aripile. cum fring de genunchi o creanga uscata de copac, s-o pun pe foc. sa-mi incalzesc sufletul de-aurolac, in piata romana, la coloane.
am sa ma incalzesc la sfiriiala, la schelalaiala aripilor tale, astazi, desi nu este iarna si nici nu mi-este frig. dar tu... stiu sigur ca n-ai sa mai zbori de-acum, niciunde, niciodata. iata un cuvint in plus, niciodata, un cutit aruncat inainte, in ceafa anului acesta fara rost. caci astazi, in piata romana, timpul s-a oprit de scirba. in mijlocul drumului, vomindu-si maruntaiele.

***
ceasurile-au fost singurele fiinte care l-au mai asteptat. din drag de el, din obisnuinta, din prostie. din neputinta de-a mai iubi si-alte timpuri.

***
cum te vad venind spre mine, duc mitraliera la ochi si trag. nu in cutia toracica, nu intre coaste. in picioare-am sa te ranesc. am sa-ti rup picioarele, pulpele. imi place sa te vad cum te tirasti mai departe, intinzind o mina, spre mine, in sus, a rugaciune.
o mina pe care n-o cuprind, o mina al carui tremur imi place, ale carei degete mici si copilaresti le ador. o mina fara de care m-as simti inutil si lipsit de atentie. de priviri.

***
asa te iubesc eu astazi, intr-o zi din piata romana, o zi de duminica.
asa te tachinez, sa te vad suparata, sa-ti vad ochii goi, fara etichete si sa-i ascund in camara. pentru zilele in care-mi va fi foame, pentru serile in care-am sa servesc la cina irisii tai caprui, cu rame de ferestre drept garnitura.
am sa maninc toate ploile pe care le-ai vazut si toate diminetile, toate visele si barbatii pe care i-ai iubit si tot singele care-a curs prin tine vreodata.
ochii tai ma vor implora, cu lacrimi. ochii tai vor plinge atunci, mai caprui, de-adevaratelea vor plinge. dar eu n-am sa-i iert.

***
am ajuns in strada si ochii mi i-am ascuns. sa nu-i vada nimeni, sa nu se holbeze nimeni la sufletul meu. cum singereaza albastru, verde, gri. numai rosu nu. in spatele ochelarilor de soare, desi ziua in care timpul s-a oprit, de scirba, pe loc, era innourata.
ai sa te-mpiedici.
am sa ma tirasc in genunchi, in rotule.
ai sa-ti tocesti genunchii.
am sa m-agat mai departe in coate, in timpla, intr-un fir de par. ca prin transeele razboiului nostru de-o suta de ani si mai multe vieti.
ai sa ramii in sufletul gol, ai sa-ti fringi coastele.
am sa ramin atunci pe loc, de scirba. si-am sa ma uit la trecatori, dezaprobindu-i. drumurile care pleaca din piata romana nu duc nicaieri niciodata. si-am sa vomit.

***
in piata romana, tiganii vind sufletele fostilor iubiti, cu inimile lor se face contrabanda de mare clasa. proportii grotesti. in piata romana risti sa dai peste propria inima, expusa pe-o taraba, la un pret de nimic.
ia-ti o inima de-alexandra, neamule, ieftin si bun, o inima care plinge, in versuri! si tu o iei, ca-i super-oferta...
o duci in casa ta, din piata romana, si-o pui pe raftul de sus, s-ajungi la ea mai greu, mai rar. cind stergi praful ghemuit pe ramele tablourilor tale. cind esti agitat si nu-ti gasesti locul in propria-ti cusca. in noptile albe, cind iti doresti o viata noua si nu stii de unde s-o cumperi.

***
aici e-atit de frig, ca simt cum ingheata singele-n atrii si-n ventricole, mi se invinetesc buzele. cuvintele uita de ele insele.
de mila tu o saruti si ea incepe sa cinte versuri uitate de lume. coastele tale incep sa te doara, incep sa plinga de spaima, din inima alexandrei cuvintele ies raspindind in jur un fel de otrava.
inima alexandrei ti-ar putea suci mintile chiar, ti le-ar putea innoda, sa nu-ti mai amintesti atunci nimic altceva.

***
ea o sa tinjeasca apoi sa mai fie vinduta o data, pe un pret mai bun, sa plece-n alta casa, din alt cartier. departe de piata romana, unde tu ti-ai pierdut mintile, unde tu-ai uitat drumul pe care-ar fi trebuit sa mergi. pe-acolo, drumurile au prostul obicei de-a nu mai duce pe nimeni nicaieri.
piata aia murdara s-a-necat de mult in singele inimilor smulse din pieptul fostilor indragostiti, din spatele coastelor lor.

***
rafturile tale atirna mai greu de perete. inima mea uitata acolo sus se-nveleste-ntr-o haina de piatra. la vederea propiei neputinte de-a ramine vie, incepe sa plinga in liniste.

***
dar nu plinge nimeni, de ce te-ai trezit?
si tu-ai sa vezi atunci cum ti-a crescut in casa din piata romana un munte, cu riuri cu tot, cu ape sarate. un munte care se maninca singur, erodat de propriul oftat, de propriul plins.

***
de pe taraba tiganilor mi-am cumparat o data o inima de rezerva, s-o pun in trupul meu, cind voi fi imbatrinit, cind voi fi uitat sa imbratisez o femeie. o inima de femeie mi-am cumparat, intr-o zi de duminica, sa-mi aduca aminte cum sa iubesc din nou, sa mai traiesc o data.
dar inimii i-am uitat numele.

***
a trecut timpul. sau poate c-am imbatrinit cind el s-a scirbit de mine-ntr-o zi si s-a oprit aici, in apropierea casei mele. sa-mi faca-n ciuda, sa-si bata joc de mine, sa ma-njure, de mama si de toti sfintii.
in ziua aia sufocata de nori, in care nu era toamna, mi-am cumparat din piata romana o inima. apoi am uitat totul.
pe strada, n-am mai intilnit niciodata o dimineata, s-o salut, s-o intreb de sanatate, s-o ajut sa treaca pe partea cealalta.

***
ar fi putut fi toamna, am fi putut auzi muzica si-am fi dansat.
am fi putut deschide ferestrele, pantofii ne-ar fi incaput atunci, ne-am fi legat sireturile. am fi plecat la plimbare, prin oras.
si dac-ar fi plouat totusi, ne-am fi acoperit sub pleoape. ploaia s-ar fi scurs atunci printre gene.
“et si tu n'existais pas, dis-moi pourqoui j'existerais...
dans ce monde qui vient et qui va, je me sentirais perdu... j'aurais besoin de toi..."

***
in piata romana, duminica dimineata, e raiul hotilor si-al afaceristilor. si iadul celor care-au iubit odata.
vazind ce se-ntimpla pe-acolo, timpul se scirbeste, se pune-n mijlocul drumului si plinge. urla a deznadejde. strada se cutremura putin, de-un racnet ingrozitor. citeva inimi cad de pe tarabe, se rostogolesc pe-asfalt, amintindu-si pentru citeva clipe, din trecut, citeva zimbete, citeva miini atingindu-le si brate-ncolacindu-se in jurul lor. tiganii le ridica si le pun inapoi.
dupa ecou, totul revine la normal. o data plecat de-aici, o data intors spatele catre noi, timpul nu mai revine niciodata, printre vinzatori si marfa lor, de proasta calitate.

***
ce faci acum, ca tot a-nceput sa ploua-n seara asta, ma intrebi. sint umil-fericita, am putut sa scriu despre noi, iti raspund. despre tiganii care vind inimi in piata romana, in duminicile ploioase. in zilele in care ma-mpiedic de proprii mei pantofi si cad pe-asfaltul murdar, rostogolindu-ma. tiganii ma ridica si ma pun pe taraba.

 

 

Alexandra Diaconu

motto:
"Ar trebui să se pună un grătar la
intrarea în suflet,
ca să nu se mai bage nimeni în el
cu cuțitul.
"
Marin Sorescu - Iona