Lucia Verona

Pictor de curte (5)
(fragment din romanul "Labirint obligatoriu)

Cu cîteva zile întîrziere, Constance primi scrisoarea de adio a lui Leonard. O găsi în cutie seara, venind fericită acasă după ce prezentase primul jurnal televizat din viața ei. Cum nu era singură, nu desfăcu plicul decît a doua zi, la cafea. Adică pe la ora 11. "Doamne! Uite ce-i în stare să facă nebunul ăsta!" Fără să se uite la data scrisorii, formă imediat numărul de telefon, dar nimeni nu răspunse. Se îmbrăcă în grabă, adică în aproximatiov o oră și chemă un taxi.
- Cu toată viteza, îi spuse șoferului, e o chestiune de viață și de moarte!
Pe la douăsprezece și jumătate, Constance coborî din taxi în fața blocului în care locuia Leonard și cercetă cu atenție trotuarul. Era curat, în sensul că nu avea decît gunoaiele obișnuite: hîrtii, mucuri de țigară, coji de semințe, cotoare de măr, o coajă de banană. Nici urmă de cadavru și nici măcar de sticlă de vin sau de votcă spartă. Urcă în goană la etajul unsprezece (liftul era defect, parcă dinadins) și sună la ușă. Nici un răspuns. Împinse ușa, care se deschise fără a opune rezistență. Ca de obicei, Leonard plecase fără să încuie. Constance intră gîfîind, cu pași împleticiți. Camera era goală. I se păru stranie încăperea pe care o cunoștea atît de bine. Curățenie și ordine, nici o sticlă de băutură! Ce s-o fi întîmplat? Găsi în poșetă scrisoarea, o mai citi o dată și descoperi că era datată cu trei zile în urmă. "Săracul, l-au și îngropat și eu nici n-am știut! Eu sînt vinovată de moartea lui..." și începu să plîngă cu sughițuri și cu lacrimi mari care îi lăsau pe obraji dîre albastre de rimel waterproof. Căută o batistă în poșetă, își șterse lacrimile, apoi începu să examineze metodic camera. Nu-i trebui mult să descopere pe masă scrisoarea adresată fostei neveste a lui Leonard. "Dumnezeule, dacă nici ea nu știe, înseamnă că l-au îngropat vecinii! Ce rușine!". Tentația de a deschide scrisoarea era mare, dar Constance rezistă eroic. Trebuia totuși să facă ceva, așa că o sună.
- Am fost prietena lui Leonard, începu ea.
- Care din ele?
- Nu contează, oftă Constance, din moment ce el a murit...
- Ce tot spui? Cine a murit?
- Leo... s-a aruncat pe fereastră... V-a lăsat și-o scrisoare.
- Nu se poate! Cînd?
- Nu știu, izbucni în plîns fata, nu mai eram cu el.
- Ascultă, fetițo, tu ești nebună sau bețivul ăla chiar s-a sinucis?
- Nnnu sînt nebună, hohoti fata.
Irina cîntări situația. Nu era imposibil. Cu temperamentul lui și cu pasiunea pentru alcool... "A pierdut controlul", își zise ea. "Păcat de el, că s-a dus așa...". Se hotărî să meargă acolo, măcar să ia scrisoarea și s-o dea afară pe curva aia, nu cumva să-i treacă prin cap să moștenească garsoniera. Bine că scosese mașina din service. Coborî, așa cum era, în papuci de casă, urcă în mașină, străbătu de-a curmezișul orașul (cînd își reluase viața de burlac, Leonard căutase cu insistență o locuință cît mai îndepărtată de cea a familiei) și opri în fața blocului. Urcă, blestemînd compania de ascensoare, cele unsprezece etaje și pe fostul ei bărbat. Intră în garsonieră fără să bată la ușă și o găsi pe Constance, prăbușită în singurul fotoliu, privind în gol.
- Parcă te știu... începu Irina. Unde-i scrisoarea?
Fata îngăimă, printre lacrimi:
- Pe masă...
Irina desfăcu scrisoarea. "Draga mea fostă soție, dragii mei copii" începea textul. "Am constatat că nu mai am motive să trăiesc, așa că am să mor. Nu-mi veți simți prea tare lipsa.V-ați descurcat fără mine atîția ani, vă veți descurca și de-acum încolo. Vă las moștenire tablourile și șevaletul. Poate că posteritatea mă va prețui mai mult decît contemporanii mei și veți putea vinde picturile mele. Adio!". Scrisoarea era datată, ca și cea primită de Constance, cu trei zile în urmă.
- Dar ce ordine e aici! Tu ai dereticat?
- Nu, așa am găsit. Mi s-a părut și mie ciudat.
- Nici o sticlă de băutură...
- Nici una.
- Ciudat.
- Foarte ciudat.
Irina își aprinse o țigară.
- Cît timp ați fost împreună?
- O lună și jumătate.
- Și eu cum de n-am știut? L-ai iubit?
- Da, foarte mult, imens de mult.
- Atunci de ce nu mai erați împreună?
- L-am părăsit pentru altul... Eu sînt de vină pentru moartea lui... Ce om era!
Constance bocea cu atîta patimă, încît se contamină și Irina. Acum plîngeau amîndouă, hohoteau, vărsau șiroaie de lacrimi și se lamentau în duet.
- Avea suflet bun, săracul.
- Păcat că bea, asta l-a pierdut.
- Nnnu, e-eu ssînt dde vvină.
- Prostii, chiar crezi că ești prima care l-a părăsit? L-au lăsat nervii, asta s-a întîmplat.
- Dda, ddar ddacă e-eram a-aici...
- Nu te mai bîlbîi ca proasta. Spune-mi, cu ce te ocupi?
- Pprezentattoare lla tteleviziune.
- A, de aceea îmi erai cunoscută. Sper că în emisie nu te bîlbîi așa. Și acum cu cine ești?
Constance ezită.
- Nu pot să spun.
- Deci e cineva important. Foarte clar. Îl iubești?
- E foarte generos... Dar nu e ca Leo... Și fata emise un nou șuvoi de lacrimi amestecate cu rămășițele rimelului.
- Nimeni nu e ca Leo, suspină Irina și reîncepu și ea să plîngă. Apoi, continuînd să plîngă, începu să scoată tablourile de pe pereți. Deodată, dinspre scări, se auzi un cor bărbătesc cîntînd un marș triumfal. Ușa se dădu de perete și în cameră apărură Leonard, Jean-Pierre și Carlos, răcnind cît îi ținea gura:
- Am cîștigat! I-am regulat! Am cîștigat! I-am regulat! Am cîștigat! I-am regulat!
Noii veniți, în stare avansată de ebrietate, își dădură seama cu o oarecare întîrziere că încăperea era populată.
- Dar voi ce căutați aici? întrebă Leonard.
Cele două femei continuau să plîngă, din inerție. Zărindu-l pe Leonard, Constance făcu ochii mari și, fără a se opri din plîns, schimbă textul. În loc de "nu mai e", spunea "n-a murit", cu aceeași intonație de lamento dramatic. Irina își reveni prima:
- Leon (așa-i spunea cînd era supărată), ce-i mascarada asta cu sinuciderea?
- Ai înnebunit, care sinucidere? Și de ce mi-ai scos tablourile de pe pereți?
- Tu mi le-ai lăsat.
- Eu? Cînd?
Leonard era sincer. Nu-și amintea, în euforia momentului, de scrisorile de adio.
- Uite scrisoarea. Sper că măcar propriul tău scris îl recunoști.
Leonard se uită peste scrisoare.
- A, da, dar asta s-a întîmplat înainte să devin pictorul Curții.
- Pictorul cui?
- Al Curții Imperiale, firește.
- Leon, nu mai vorbi prostii. Cînd ești beat, spui vrute și nevrute. Eu am plecat. N-am timp de pierdut cu alcoolicii.
- N-ai încredere în mine? Atunci cară-te. Și tu la fel, trădătoareo, du-te la directorul tău de televiziune, tu l-ai vrut!
Cele două femei plecară, furioase că au suferit pentru un om care nici măcar n-a avut bunul simț să moară cînd a promis. Și ce minciuni gogonate, auzi, pictor al Curții! Păi cine-l numește pictor al Curții pe un golan, pe un derbedeu, un bețivan nenorocit?
Seara, la casele lor, aflară de la televizor (Constance nu era de serviciu) că Leonard nu mințise: devenise, într-adevăr, pictorul Curții Imperiale.
- Ce proastă am fost, își spuse Constance, dacă mai aveam răbdare cîteva zile și nu-l părăseam, acum puteam deveni soție de pictor al Curții, invitată la recepțiile de la Palat, cu acces la toate întîlnirile din lumea bună, ba chiar și cariera mea în televiziune ar fi fost mai sigură...
Și-i zîmbi cam strîmb directorului televiziunii, care tocmai își trăgea pantalonii , pregătindu-se să meargă acasă, la nevastă și copii, ca un soț model și teribil de ocupat. Ce porc! Acum însă nu-și putea permite să-i dea papucii, nu înainte de a-și asigura viitorul.
- Ce proastă am fost, își spuse Irina, dacă aveam răbdare cu el și nu divorțam, acum eram soția pictorului Curții, aveam o situație, aș fi fost invitată la recepțiile de la Palat, viitorul copiilor ar fi fost asigurat, iar eu n-ar mai fi trebuit să mă spetesc dînd lecții de engleză la toți tîmpiții...
La aceeași oră, multe alte femei se gîndeau, în diverse variante, la același lucru: ce-ar fi fost dacă, la un moment sau altul al vieții lor, nu s-ar fi despărțit de Leonard. Ori ce-ar fi fost, dacă la un moment sau altul al vieții lor, l-ar fi întîlnit pe Leonard, în locul mototolilor de bărbați cu care se măritaseră în lipsă de ceva mai de soi pe piață. Ce-ar fi dacă l-ar întîlni și l-ar cuceri acum? Ar putea merge la recepțiile de la palat...

Leonard habar n-avea că ocupa un loc atît de important în capul populației feminine și în momentul acela nici nu-l interesa această problemă. Era foarte ocupat cu golirea unei duzini de sticle de votcă, în compania prietenilor, firește. Treaba asta îi luă vreo două zile, petrecute parțial la Capul Bunei Speranțe, parțial în garsonieră, spre nespusa bucurie a vecinilor, care simțeau nevoia să vină, ca din întîmplare, să-l roage pe maestru să le împrumute puțină sare sau o cutie de chibrituri.
A treia zi, un șambelan de la Curte îi aduse lui Leonard două plicuri. Unul, foarte mare, cu sigiliul imperial, conținea pergamentul cu numirea oficială a lui Leonard în înalta funcție. În plicul celălalt, mult mai mic, era o adresă bătută la mașină:

Curtea Imperială
Departamentul de Resurse Umane

Către
Domnul Leonard da Vincio, pictor

Ca urmare a cîștigării concursului pentru funcția de pictor al Curții și a numirii dumneavoastră în acest post, vă rugăm ca în termen de trei zile de la primirea prezentei să vă prezentați pentru întocmirea formelor de angajare.

(va urma)


1. Este clar că autorul habar n-are ce scrie, că nu are contact cu realitatea. Care director de televiziune își pune în pericol funcția pentru o femeie? Oricum, nu în epoca noastră, nu în tranziția noastră. Multe s-au spus despre directorii Televiziunii Române din anii '90, dar o asemenea acuzație nu li s-a adus.

 

Lucia Verona