Iulia Popovici

Ioana Nicolaie - Nordul
Paralela 45, 20022


Cînd i-a apărut volumul de debut, Poză retușată, în 2000, Ioana Nicolaie era deja cunoscută ca scriitoare, prin contribuțiile ei din Ferestre 98 (ultimul din seria volumelor colective, născute din experiența cenaclurilor, care-au făcut gloria generației 80; de altfel, autorii acestei antologii sînt și cei de pe urmă a fi beneficiat de o astfel de experiență - nici cenaclurile nu mai sînt ce-au fost odată) și din scandalosul la vremea lui Tescani 40238 din 1999 (an în care nu s-a acordat premiul ASPRO pentru experiment, făcînd ca unele voci să afirme că, în realitate, juriul n-a vrut cu nici un preț să premieze o carte "anonimă" precum Tescani...). În patru ani, cîți au trecut de la Ferestre... la Nordul, cartea Ioanei Nicolaie apărută de curînd la Paralela 45, cei șapte scriitori din volumul colectiv au mers pe drumuri pe care probabil nici ei nu le-ar fi bănuit, oricum, pentru majoritatea departe de poezie. Tenacitatea de a rămîne "în poezie" e unul din lucrurile care-o caracterizează pe Ioana Nicolaie, la fel ca obsesia identitară (copertele ambelor cărți reprezintă fotografii ale ei) și, în ceea ce-i privește scrisul, stăpînirea calmă a cuvîntului. Ar fi greu de descoperit diferențe esențiale între Poză retușată și Nordul, altele decît nuanța unui rafinament lingvistic crescut, o relativă împăcare cu sine și cu lumea - totuși, departe de punctul de echilibru: "Viața mi se sfîrșea întotdeauna/ cînd din sticla de lapte a lămpii/ lîncezeala cădea pieziș/ pe nesfîrșitele paturi/ cu-a lor măruntaie de pai (...)". Nu e ușor de spus dacă această stare de criză, socotelile neîncheiate cu lumea sînt un topos literar sau neîmpliniri ale adolescenței autoarei, sînt însă punctul în care sfîrșește totdeauna poezia.
Ioana Nicolaie e o poetă promițătoare, dar nu încă o mare poetă.

Nu se poate deocamdată despărți de o anumită vîrstă, și doar trecerea către maturitate o va scoate din starea de speranță constantă și tenace.

Iulia Popovici