|
Îmi
imaginez că sînt un cuvînt înțepenit în vîrful peniței, și care refuză
cu încăpățînare să se aștearnă pe hîrtie. (Convenția asta îmi permite
să eludez pixul, mașina de scris sau calculatorul care sînt adevăratele
mele instrumente de lucru). O picătură de cerneală care refuză să devină
semnificant. Să se transforme în urmă.
A gestului sau a gîndului, indiferent de legătura dintre ele.
Poate
că putem vorbi de criză. De vreo sută și ceva de ani încoace se vorbește
despre ea. Eu însumi fac asta, pe urmele altora, mult mai vestiți decît
mine. Putem concepe chiar una triplă (poate că
ar trebui și să ne punem întrebarea ‘de unde predilecția asta magică
pentru cifra trei?’),
de o criză a lumii, o criză a poeziei, o criză a poetului.
Pe
fiecare putînd-o defini (descrie, de fapt), pe scurt, prin: ceva
nu (mai) merge așa cum trebuie / cum mergea pe timpuri.
În
ceea ce privește lumea, nu prea avem ce-i face. În ordine poetică, în
nici un caz. În ordine practică, iese din cadrul discuției noastre.
În
ceea ce privește poezia, sînt niște lucruri de discutat. În primul rînd,
nu știm ce e. Există, firește, descrieri, unele acceptate aproape
unanim, și pe consensul care stă la baza lor putem pune și noi o bază.
Una dintre acestea clasifică poeții în inventatori, maeștri,
autori, inventatori de mode ș. a. m. d. propune, adică,
o ierarhie în raport cu un obiect (nenumit), un fel de terra incognita
care trebuie cucerită, îmblînzită, apropriată. O ierarhie similară analogă,
să zicem, celei a descoperirii și colonizării unei lumi noi – descoperitor(i),
exploratori, conchistadori, coloniști.
Neștiind
ce e, putem cu ușurință s-o inventăm. Dacă se mai întîmplă să găsim suficient
sprijin ca să ne validăm invenția (sau avem vocea destul de puternică
pentru a-l mobiliza), bravo nouă. Asta ne stabilește gradul (general,
căpitan, soldat) sau modul în care purtăm războiul: sub forma unor asalturi
masive de infanterie, atacuri de comando în spatele liniei inamicului,
război ‘curat’, chirurgical, cu ajutorul tehnologiei avansate.
Sau logistică, intendență, manutanță.
Dar,
fiind un joc în care suntem doar un pion (chiar regele sau regina,
în șah, nu sînt decît niște piese în mîna jucătorului), e limpede
că nu putem avea o viziune limpede a jocului. Poate fi vorba de un proiect,
dar acesta concordă doar parțial cu realitatea; un proiect bun e doar unul adaptabil la
o realitate în schimbare.
Mai
rămîne ultima formă a crizei. Aceea resimțită de poet. La fel de importantă
ca durerea de cap a soldatului înaintea bătăliei.
Sau ca scrisoarea în care iubita îl anunță că s-a măritat cu altul. Adică, lucruri extrem de importante pe
plan subiectiv, dar nesemnificative dincolo de acesta. Cu alte cuvinte,
în momentul în care (crezi că) nu poți scrie, e bine să te ciupești, să
urli, să-ți pui o oglindă în fața gurii.
Cum
începusem? Că sînt un cuvînt înțepenit în vîrful peniței, și care refuză
cu încăpățînare să se aștearnă pe hîrtie?
|
|
