Ondine Dietz


 

o veneție roasă de milă sînt și îmi îngheață pe spate papușile comice de-atîtea
arte ale
degetelor tale
cînd treci prin mine amețit de scrirocco-ul ce adie de pe muntele veneric din
cristal de
murano al unei dudui mascate
zgîriind zidurile galbene ca de sila ai in plasa care-ți bate coapsa ochii mei
scrumbii fără mațe mi-e milă de
catedrala plină pînă sub boltă de cîrjele atîtor schilozi care s-au aruncat în
ape mi-e mila de
cercelul meu de pirat cu armada scufundată care rînjeste ca un dinte de aur
dintr-o
gură plină cu matasea broaștei care n-aude nimic decît despre păcatele împotriva
duhului sfint al
disperării lui gustav aschenbach o ureche care nu are ce mesteca decît porumbei
fripți de la chioșcul pentru turiștii gură cască de pe golgota te poartă
coloanele de
sfînt din deșert pe
care stai ghemuit în duhoarea spre cer a grației tale de inimă mîncată de igrasie
cu aureola roz de madonă mică spre
vechiul ghetou unde mă lipesc de aleph ca de-o bezea și îl trec pe tav peste față
ca pe-o limbă
să mă stingă pînă la os pînă la ultimul bob de sare să-mi înnăbușe și
fluturatul
de pe funia de rufe
să nu mai stau într-un cot de otelo pe mal dupa tine ca dup-o batistă în care-i
strînsă dez-demonia ta de iago dîndu-se în bărci cu gîtul îmbietor tîșnind
împrăștiind venin că o fontana
de trei vii

Ondine Dietz