Mircea Țuglea

(1.-2.013)

1.

lumea este tot ce se (pe)trece, was der fall

ist, tot ce mișcă, înoată prin aerul albăstriu
tot ce miroase, -are sex, dă chiar din coadă

1.2

tot ce cu sineși cravata-și înnoadă, lumea
nu sînt lucrurile, căci ele n-au sine, ci drumul

în care lucrul al său însuși sine devine, și dacă

2.

accidental, îl privesc, nu-l văd ci se lasă văzut
ca-ntr-o mare coajă de nucă întors, către miezul
nici de el cunoscut, ci-amușinat doar, o stare

2.011

tremurîndă (să-i zicem și virtuală?), între-a nu
fi și-a fi pus cu pliciul pe coală, această gînganie

2.012

posibilă, așteptînd ploaia, e lumea, și văzînd-o

cunosc teoretic totul, fiindcă ea îl conține
(în zborul ei, cum am zis, către sine), nu-l știu

2.013

totuși pe a, dară știu (fiind încă a) ce devine1

 

 

întîia aplicație: adulmecarea cerului

fie dat un animăluț alergînd prin iarbă, fandînd, cum ar zice-un amic
și-un subiect cunoscător (voi care citiți, for instance)
observînd dincolo de carnație, de măruntaie
botul cleios care-adulmecă cerul

cum să zic: această mișcare grațioasă, simplă
ce durează-o secundă sau chiar mai puțin
este per se o extensie către altceva, care face
dintr-o dată lumea să fie posibilă, și ca
animăluțul să fie (împreună cu noi, ce-l cunoaștem)
mai degrabă decît să nu

 

 

 


1 întîia axiomă a tratatului: "a nu poate fi egal nici măcar cu el / însuși, întrucît acest însuși este deja / altceva, a este cel mult echivalent cu el / însuși, un a mai mare, cu burtică"

Mircea Țuglea