1.

lumea este tot ce se (pe)trece, was der fall

ist, tot ce mişcă, înoată prin aerul albăstriu
tot ce miroase, -are sex, dă chiar din coadă

1.2

tot ce cu sineşi cravata-şi înnoadă, lumea
nu sînt lucrurile, căci ele n-au sine, ci drumul

în care lucrul al său însuşi sine devine, şi dacă

2.

accidental, îl privesc, nu-l văd ci se lasă văzut
ca-ntr-o mare coajă de nucă întors, către miezul
nici de el cunoscut, ci-amuşinat doar, o stare

2.011

tremurîndă (să-i zicem şi virtuală?), între-a nu
fi şi-a fi pus cu pliciul pe coală, această gînganie

2.012

posibilă, aşteptînd ploaia, e lumea, şi văzînd-o

cunosc teoretic totul, fiindcă ea îl conţine
(în zborul ei, cum am zis, către sine), nu-l ştiu

2.013

totuşi pe a, dară ştiu (fiind încă a) ce devine¹

întîia aplicaţie: adulmecarea cerului

fie dat un animăluţ alergînd prin iarbă, fandînd, cum ar zice-un amic
şi-un subiect cunoscător (voi care citiţi, for instance)
observînd dincolo de carnaţie, de măruntaie
botul cleios care-adulmecă cerul

cum să zic: această mişcare graţioasă, simplă
ce durează-o secundă sau chiar mai puţin
este per se o extensie către altceva, care face
dintr-o dată lumea să fie posibilă, şi ca
animăluţul să fie (împreună cu noi, ce-l cunoaştem)
mai degrabă decît să nu

¹ întîia axiomă a tratatului: "a nu poate fi egal nici măcar cu el / însuşi, întrucît acest însuşi este deja / altceva, a este cel mult echivalent cu el / însuşi, un a mai mare, cu burtică"