Lucia Verona

Pictor de curte (4)
(fragment din romanul "Labirint obligatoriu)

Niciodată nu văzuse bătrînul Salon al Artelor o asemenea adunare de talente. Se adunaseră cei mai buni pictori din ţară; deoarece însă concursul era deschis tuturor, veniseră şi din cei mediocri, ba chiar şi cîţiva dascăli de desen cu veleităţi de artişti.
Conform planului stabilit, Carlos, Jean-Pierre şi Leonard sosiră separat. Uşierii se cam mirară la vederea lor, dar cum primiseră ordin să-i lase pe toţi pictorii să intre, nu făcură obiecţii. Unul din ei îndrăzni totuşi să-i spună ceva lui Leonard ceva de "ţinută".
- A, da, ai dreptate, ia te uită, am uitat să-mi pun cravata, zise pictorul şi trecu spre salon, purtînd cu măreţie un frac negru, care-i venea ca turnat. Numai că în loc de cămaşă şi plastron avea un tricou roz pe care scria "Nobody's like me", iar de sub pulpanele fracului se vedeau în toată lungimea lor picioarele păroase, ieşind din bermudele liliachii. În schimb şosetele de mătase şi pantofii de lac se asortau perfect cu fracul.
Prietenii lui se dovediră mai puţin distraţi, în sensul că aveau pantaloni pe ei. Numai că Jean-Pierre purta o uniformă de jandarm, cu vestă antiglonţ, în timp ce Carlos preferase o ţinută mai adecvată locului, dacă nu şi momentului, sosind într-un costum de cavaler din sec.18, cu spadă, pelerină lungă şi pălărie mare cu pană, ceea ce la statura lui nu era cea mai fericită idee.
Intrarea fiecăruia din ei în salon produse rumoare, chiar ilaritate, unii îşi dădeau coate, alţii priveau cu coada ochiului, vreo doi-trei bîrfeau, privindu-i cu superioritate, regenţii, deşi scandalizaţi, se prefăceau, diplomatic, că n-au observat nimic, iar comentatorii de televiziune nu spuseră nici un cuvînt, lăsîndu-i însă pe cameramani să-i prindă în cadru pe cei trei, ca notă de pitoresc. Împăratul sosi punctual, la ora 11. Nu mai avea mingea galbenă, ci înfuleca dintr-un sandviş uriaş cu şuncă şi bea Coca-Cola¹.
Lacheii aşternuseră din timp covoarele rotunde din prelată colorată şi aşezasera şevaletele. Pictorii, cu numere pe spate (erau 43 de data asta) se apucară de lucru. În mulţimea de costume de culoare închisă, cu cravată sau, în cel mai boem caz, haine de catifea, costumele pitoreşti ale celor trei prieteni se distingeau ca trei orhidee într-un buchet de margarete² .
După ce-şi termină gustarea, împăratul scoase din buzunar un cub Rubik şi începu să-i răsucească faţetele cu o repeziciune uluitoare, firească însă pentru un copil de vîrsta lui. După ce se plictisi de cub (îl făcuse şi-l refăcuse de vreo patruzeci de ori), mai rezistă cam o jumătate de oră, strîmbîndu-se şi scoţînd limba la regenţi, apoi sări de pe podium şi strigă:
- Gata!
Insensibil la rugăminţile de a mai acorda un sfert de oră sau măcar cinci minute în plus, micul împărat începu să treacă, sărind ca la şotron, printre şevalete, privind în treacăt portretele.
- Parcă-s fotografii, bombăni el după primul şir de şevalete şi trecu în viteză mai departe. Regenţii abia se ţineau după el.
- Majestate, fiţi mai atent, aici e o adevărată capodoperă, nu vă grăbiţi aşa.
- Spanac! răspunse împăratul fără să încetinească galoparea. Se opri doar de cinci ori, din care o dată ca să-şi lege un şiret la pantof şi apoi pentru a mai savura o dată plăcerea de a-i vedea pe regenţi cum se opresc şi ei brusc, gata să cadă în nas. În cele din urmă se pronunţă:
- Vreau să mă mai uit la unsprezece, douăzeci şi trei şi treizeci şi opt. Restul să plece.
Patruzeci de pictori plecară supăraţi. Trei rămaseră în sală, făcînd cu două degete semnul victoriei. Erau Carlos, Jean-Pierre şi Leonard. Regenţii priviră curioşi tablourile selectate de Majestatea Sa. Unii şuşoteau între ei, doi rămaseră fără glas, regentul specialist în artă spuse:
- Cuhioase phefehinţe, Măhia Ta. Thebuia să phiviţi mai cu luahe-aminte, aţi hespins thei sau pathu pictuhi foahte fhumoase.
Iar regentul cel mai în vîrstă leşină, pur şi simplu.
- Duceţi-l afară, porunci împăratul. Plecaţi şi voi. Vreau să rămîn numai cu domnii pictori.
Regenţii ieşiră disciplinaţi şi rămaseră să asculte la uşă, iar lacheii îl transportară pe cel leşinat la cabinetul medical.
- Bine c-am scăpat de ei, exclamă micul împărat. Să ştiţi că v-am ochit încă din timpul concursului. De ce v-aţi îmbrăcat aşa? De aici mergeţi la carnaval? Vreau şi eu.
- Facem carnaval aici, propuse Jean-Pierre.
- Dar întîi trebuie să mă mai uit la ce-aţi desenat.
Pînza lui Carlos era acoperită cu o suită de caricaturi, avîndu-l ca subiect pe împărat, cu minge, cu cub, cu sandviş, ba chiar şi ca surugiu, pe capra unei caleşti, dînd bice atelajului de şapte mîrţoage care tare semănau cu regenţii.
La prima vedere, portretul pictat de Jean-Pierre părea cît se poate de cuminte, chiar uşor edulcorat. O mutrişoară drăguţă de copil, cu coroană pe cap. Numai că, privit de aproape şi de jos, de la înălţimea copilului de cinci ani, tabloul era cu totul altfel. Înfăţişa un tînăr adult, cu fruntea prematur brăzdată de riduri.
Cît despre Leonard, acesta făcuse portretul micului împărat în maniera lui Picasso, cu trăsăturile copilului împrăştiate într-o mare de linii frînte. Dar expresia exista şi copilul îşi dădu seama:
- Parcă ar fi o mîzgălitură, totuşi seamănă cu mine mai mult decît o fotografie.
- Pictura începe acolo unde se termină fotografia, zise Leonard.
- Foarte frumos spus! Pot să-mi notez asta în carneţelul de maxime?
- Sigur. Numai că nu sînt sigur cine a spus primul asta.
Micul împărat se arătă foarte interesat de tabloul lui Jean-Pierre. Acesta trebui să-i explice ce este o anamorfoză, îi arătă şi o reproducere după "Ambasadorii" lui Holbein (venise pregătit), îi vorbi despre alte picturi în care este folosită această tehnică, despre unele lucrări ale lui Dali...
- Cred că mi-ar plăcea să fiu pictor. Din păcate trebuie să fiu împărat şi nu ştiu dacă le pot face pe amîndouă.
- Pînă şi un împărat are dreptul la un hobby, îl încurajă Carlos.
- Dumneavoastră faceţi caricaturile acelea din ziare?
- Eu.
- Să ştiţi că regenţii sînt cam supăraţi, ei zic că ar trebui să le arătaţi mai mult respect.
- Nu ăsta este rostul caricaturii.
- Dar care? Să arate relele? Aşa mi-a spus preceptorul, nu ăsta de-acum, cel dinaintea lui, care m-a învăţat o mulţime de lucruri interesante. Dar l-au înlocuit şi acum trebuie să tocesc toată ziua poezii şi tabla înmulţirii. Înainte învăţam istorie, geografie. Am şi un glob mare, vreţi să vi-l arăt?
Uşa scîrţîi şi unul din regenţi intră tiptil.
- Majestate, ce le spunem oamenilor? Trebuie să anunţati rezultatul concursului, ca să putem face procesul verbal.
- Încă cinci minute, ceru copilul şi regentul se retrase. Împăratul îi privi pe cei trei pictori.
- Mi-e foarte greu să aleg. Aş vrea să vă iau pe toti trei, dar nu cred că am voie. Nu există decît un singur post în schemă. De ce rîdeţi?
- Sire, trebuie să mărturisim că noi n-am venit să obţinem postul.
- Voiam doar să ne batem joc de colegii noştri academici.
- Şi ne-am gîndit că am putea să vă amuzăm.
Copilul rămase gînditor.
- Sînteţi prieteni, nu-i aşa?
- Da, de douăzeci de ani.
- Nu vreţi să fiţi şi prietenii mei? Eu n-am pe nimeni. Ştiţi ceva? Am să-l aleg pe unul dintre dumneavoastră, iar ceilalţi doi vor veni în vizită şi vor avea întotdeauna uşa mea deschisă.
- Cu dragă inimă, mulţumim pentru invitaţie.
Băiatul îi privi pe rînd, mai privi şi lucrările, apoi se decise.
- Cred că dumneavoastră aţi fi cel mai potrivit, i se adresă el lui Leonard. Or să creadă că v-am ales pentru că sînteţi cel mai înalt, dar asta nu contează. Mergeţi întotdeauna fără pantaloni?
- Numai în asemenea ocazii solemne, Sire. Dar ca să nu-i scandalizăm prea tare pe regenţi, am să mi-i pun acum.
Ceea ce şi făcu, extrăgîndu-i din geanta de umăr de care nu se despărţea, pentru că în ea se găseau "toate cele necesare vieţii", adică o trusă de creioane şi una de cărbune de desen, ţigările, bricheta, batista, banii (cînd avea), o sticlă de votcă şi, pentru orice eventualitate, un tricou curat şi o periuţă de dinţi.
- Rău ai ajuns, Leo, cum ai fost numit pictor imperial, ai şi devenit conformist, rîse Jean-Pierre.
- Să vezi cum o să picteze de-acum încolo, numai tablouri festive şi academice, intră şi Carlos în vorbă.
- V-aţi supărat? întrebă împăratul. N-am vrut să vă jignesc...
- Nici vorbă, ăsta e felul lor de a mă felicita, explică Leonard.
Împăratul anunţă numele cîştigătorului. Se auzi un "Aaaaa" de mirare, mai ales cînd fu adus în faţa celor prezenţi, iar prin intermediul camerelor televiziunii, în faţa întregii lumi, portretul.
- Ăsta seamănă cel mai mult cu mine, spuse candid împăratul.

(va urma)

1. Coca-Cola la Curtea Imperială? Mi se pare neverosimil.

2. Comparaţia asta parcă am mai citit-o pe undeva...