Lucia Verona

Pictor de curte (4)
(fragment din romanul "Labirint obligatoriu)

Niciodată nu văzuse bătrînul Salon al Artelor o asemenea adunare de talente. Se adunaseră cei mai buni pictori din țară; deoarece însă concursul era deschis tuturor, veniseră și din cei mediocri, ba chiar și cîțiva dascăli de desen cu veleități de artiști.
Conform planului stabilit, Carlos, Jean-Pierre și Leonard sosiră separat. Ușierii se cam mirară la vederea lor, dar cum primiseră ordin să-i lase pe toți pictorii să intre, nu făcură obiecții. Unul din ei îndrăzni totuși să-i spună ceva lui Leonard ceva de "ținută".
- A, da, ai dreptate, ia te uită, am uitat să-mi pun cravata, zise pictorul și trecu spre salon, purtînd cu măreție un frac negru, care-i venea ca turnat. Numai că în loc de cămașă și plastron avea un tricou roz pe care scria "Nobody's like me", iar de sub pulpanele fracului se vedeau în toată lungimea lor picioarele păroase, ieșind din bermudele liliachii. În schimb șosetele de mătase și pantofii de lac se asortau perfect cu fracul.
Prietenii lui se dovediră mai puțin distrați, în sensul că aveau pantaloni pe ei. Numai că Jean-Pierre purta o uniformă de jandarm, cu vestă antiglonț, în timp ce Carlos preferase o ținută mai adecvată locului, dacă nu și momentului, sosind într-un costum de cavaler din sec.18, cu spadă, pelerină lungă și pălărie mare cu pană, ceea ce la statura lui nu era cea mai fericită idee.
Intrarea fiecăruia din ei în salon produse rumoare, chiar ilaritate, unii își dădeau coate, alții priveau cu coada ochiului, vreo doi-trei bîrfeau, privindu-i cu superioritate, regenții, deși scandalizați, se prefăceau, diplomatic, că n-au observat nimic, iar comentatorii de televiziune nu spuseră nici un cuvînt, lăsîndu-i însă pe cameramani să-i prindă în cadru pe cei trei, ca notă de pitoresc. Împăratul sosi punctual, la ora 11. Nu mai avea mingea galbenă, ci înfuleca dintr-un sandviș uriaș cu șuncă și bea Coca-Cola1.
Lacheii așternuseră din timp covoarele rotunde din prelată colorată și așezasera șevaletele. Pictorii, cu numere pe spate (erau 43 de data asta) se apucară de lucru. În mulțimea de costume de culoare închisă, cu cravată sau, în cel mai boem caz, haine de catifea, costumele pitorești ale celor trei prieteni se distingeau ca trei orhidee într-un buchet de margarete2 .
După ce-și termină gustarea, împăratul scoase din buzunar un cub Rubik și începu să-i răsucească fațetele cu o repeziciune uluitoare, firească însă pentru un copil de vîrsta lui. După ce se plictisi de cub (îl făcuse și-l refăcuse de vreo patruzeci de ori), mai rezistă cam o jumătate de oră, strîmbîndu-se și scoțînd limba la regenți, apoi sări de pe podium și strigă:
- Gata!
Insensibil la rugămințile de a mai acorda un sfert de oră sau măcar cinci minute în plus, micul împărat începu să treacă, sărind ca la șotron, printre șevalete, privind în treacăt portretele.
- Parcă-s fotografii, bombăni el după primul șir de șevalete și trecu în viteză mai departe. Regenții abia se țineau după el.
- Majestate, fiți mai atent, aici e o adevărată capodoperă, nu vă grăbiți așa.
- Spanac! răspunse împăratul fără să încetinească galoparea. Se opri doar de cinci ori, din care o dată ca să-și lege un șiret la pantof și apoi pentru a mai savura o dată plăcerea de a-i vedea pe regenți cum se opresc și ei brusc, gata să cadă în nas. În cele din urmă se pronunță:
- Vreau să mă mai uit la unsprezece, douăzeci și trei și treizeci și opt. Restul să plece.
Patruzeci de pictori plecară supărați. Trei rămaseră în sală, făcînd cu două degete semnul victoriei. Erau Carlos, Jean-Pierre și Leonard. Regenții priviră curioși tablourile selectate de Majestatea Sa. Unii șușoteau între ei, doi rămaseră fără glas, regentul specialist în artă spuse:
- Cuhioase phefehințe, Măhia Ta. Thebuia să phiviți mai cu luahe-aminte, ați hespins thei sau pathu pictuhi foahte fhumoase.
Iar regentul cel mai în vîrstă leșină, pur și simplu.
- Duceți-l afară, porunci împăratul. Plecați și voi. Vreau să rămîn numai cu domnii pictori.
Regenții ieșiră disciplinați și rămaseră să asculte la ușă, iar lacheii îl transportară pe cel leșinat la cabinetul medical.
- Bine c-am scăpat de ei, exclamă micul împărat. Să știți că v-am ochit încă din timpul concursului. De ce v-ați îmbrăcat așa? De aici mergeți la carnaval? Vreau și eu.
- Facem carnaval aici, propuse Jean-Pierre.
- Dar întîi trebuie să mă mai uit la ce-ați desenat.
Pînza lui Carlos era acoperită cu o suită de caricaturi, avîndu-l ca subiect pe împărat, cu minge, cu cub, cu sandviș, ba chiar și ca surugiu, pe capra unei calești, dînd bice atelajului de șapte mîrțoage care tare semănau cu regenții.
La prima vedere, portretul pictat de Jean-Pierre părea cît se poate de cuminte, chiar ușor edulcorat. O mutrișoară drăguță de copil, cu coroană pe cap. Numai că, privit de aproape și de jos, de la înălțimea copilului de cinci ani, tabloul era cu totul altfel. Înfățișa un tînăr adult, cu fruntea prematur brăzdată de riduri.
Cît despre Leonard, acesta făcuse portretul micului împărat în maniera lui Picasso, cu trăsăturile copilului împrăștiate într-o mare de linii frînte. Dar expresia exista și copilul își dădu seama:
- Parcă ar fi o mîzgălitură, totuși seamănă cu mine mai mult decît o fotografie.
- Pictura începe acolo unde se termină fotografia, zise Leonard.
- Foarte frumos spus! Pot să-mi notez asta în carnețelul de maxime?
- Sigur. Numai că nu sînt sigur cine a spus primul asta.
Micul împărat se arătă foarte interesat de tabloul lui Jean-Pierre. Acesta trebui să-i explice ce este o anamorfoză, îi arătă și o reproducere după "Ambasadorii" lui Holbein (venise pregătit), îi vorbi despre alte picturi în care este folosită această tehnică, despre unele lucrări ale lui Dali...
- Cred că mi-ar plăcea să fiu pictor. Din păcate trebuie să fiu împărat și nu știu dacă le pot face pe amîndouă.
- Pînă și un împărat are dreptul la un hobby, îl încurajă Carlos.
- Dumneavoastră faceți caricaturile acelea din ziare?
- Eu.
- Să știți că regenții sînt cam supărați, ei zic că ar trebui să le arătați mai mult respect.
- Nu ăsta este rostul caricaturii.
- Dar care? Să arate relele? Așa mi-a spus preceptorul, nu ăsta de-acum, cel dinaintea lui, care m-a învățat o mulțime de lucruri interesante. Dar l-au înlocuit și acum trebuie să tocesc toată ziua poezii și tabla înmulțirii. Înainte învățam istorie, geografie. Am și un glob mare, vreți să vi-l arăt?
Ușa scîrțîi și unul din regenți intră tiptil.
- Majestate, ce le spunem oamenilor? Trebuie să anunțati rezultatul concursului, ca să putem face procesul verbal.
- Încă cinci minute, ceru copilul și regentul se retrase. Împăratul îi privi pe cei trei pictori.
- Mi-e foarte greu să aleg. Aș vrea să vă iau pe toti trei, dar nu cred că am voie. Nu există decît un singur post în schemă. De ce rîdeți?
- Sire, trebuie să mărturisim că noi n-am venit să obținem postul.
- Voiam doar să ne batem joc de colegii noștri academici.
- Și ne-am gîndit că am putea să vă amuzăm.
Copilul rămase gînditor.
- Sînteți prieteni, nu-i așa?
- Da, de douăzeci de ani.
- Nu vreți să fiți și prietenii mei? Eu n-am pe nimeni. Știți ceva? Am să-l aleg pe unul dintre dumneavoastră, iar ceilalți doi vor veni în vizită și vor avea întotdeauna ușa mea deschisă.
- Cu dragă inimă, mulțumim pentru invitație.
Băiatul îi privi pe rînd, mai privi și lucrările, apoi se decise.
- Cred că dumneavoastră ați fi cel mai potrivit, i se adresă el lui Leonard. Or să creadă că v-am ales pentru că sînteți cel mai înalt, dar asta nu contează. Mergeți întotdeauna fără pantaloni?
- Numai în asemenea ocazii solemne, Sire. Dar ca să nu-i scandalizăm prea tare pe regenți, am să mi-i pun acum.
Ceea ce și făcu, extrăgîndu-i din geanta de umăr de care nu se despărțea, pentru că în ea se găseau "toate cele necesare vieții", adică o trusă de creioane și una de cărbune de desen, țigările, bricheta, batista, banii (cînd avea), o sticlă de votcă și, pentru orice eventualitate, un tricou curat și o periuță de dinți.
- Rău ai ajuns, Leo, cum ai fost numit pictor imperial, ai și devenit conformist, rîse Jean-Pierre.
- Să vezi cum o să picteze de-acum încolo, numai tablouri festive și academice, intră și Carlos în vorbă.
- V-ați supărat? întrebă împăratul. N-am vrut să vă jignesc...
- Nici vorbă, ăsta e felul lor de a mă felicita, explică Leonard.
Împăratul anunță numele cîștigătorului. Se auzi un "Aaaaa" de mirare, mai ales cînd fu adus în fața celor prezenți, iar prin intermediul camerelor televiziunii, în fața întregii lumi, portretul.
- Ăsta seamănă cel mai mult cu mine, spuse candid împăratul.

(va urma)


1. Coca-Cola la Curtea Imperială? Mi se pare neverosimil.

2. Comparația asta parcă am mai citit-o pe undeva...

Lucia Verona