Ioan Hălălae

Ţara orbilor (1)⁽¹⁾

Sau despre definiţie şi funcţionalitate

Actorii:

câteva familii de metişi peruvieni fugiţi de desfrâul şi tirania unui stăpânitor spaniol crud.

Locul faptelor:

o vale care avea tot ce şi-ar putea dori inima unui om (apă dulce, păşuni, o climă blândă, pante cu un pământ negru şi bogat, acoperite cu desişuri de arbuşti care aveau un fruct excelent), într-un loc foarte bine izolat de vitregiile naturii (un bazin mărginit de zăpezi, pierdut de restul lumii). Ulterior, după o erupţie vulcanică, locul devine complet izolat.⁽²⁾

Problema:

o boală ciudată se abătuse asupra oamenilor şi făcuse ca toţi copiii născuţi acolo să fie orbi.

Evoluţia problemei:

‘Vederea le scăzuse oamenilor atât de lent, încât abia dacă băgaseră de seamă pierderea ei. Îşi călăuziseră copiii lipsiţi de vedere încolo şi încoace, până când ajunseră să cunoască toată valea ca-n palmă, şi chiar când ultimul dintre ei îşi pierdu vederea neamul lor continua să trăiască. Avură chiar timpul să se adapteze observării focului fără a-l vedea, aprinzându-l cu grijă în sobe de piatră’

‘Au urmat generaţii după generaţii. Oamenii au uitat multe lucruri; au născocit multe altele. Tradiţia lor despre lumea cea mare din care veniseră deveni de o nuanţă de mit incert. În toate privinţele, în afară de vedere, erau puternici şi dibaci; şi apoi factorul întâmplător al naşterii şi eredităţii trimise printre ei pe unul care avea o minte originală şi care ştia cum să vorbească cu convingere, şi apoi pe încă unul. Aceşti doi trecură, lăsându-şi efectele, şi mica comunitate crescu în număr şi în puterea de înţelegere, făcând faţă lucrurilor şi rezolvând problemele sociale şi economice impuse de împrejurări. Se perindară generaţii după generaţii.’⁽¹⁾

Mai exact, 14 generaţii. În timpul celei de a 15 generaţii…⁽¹⁾

Intră în scenă Nuñez:

un om cu spirit de observaţie şi care nimereşte din greşeală (un accident pe munte) în Ţara Orbilor. Prima lui reacţie, când realizează că locuitorii văii sunt orbi: ‘în ţara orbilor, chiorul e împărat!’ (greşită reacţie!)

Primul contact:

orbii trag concluzia că el este o făptură ciudată şi aspră (de acum încolo, toţi cei care apar, în afară de Nuñez, sunt orbi).

‘– Vorbeşte, zise al treilea. Fără îndoială că e om.

– Şi ai venit în lume? întrebă Pedro.

– Din lume. Peste munţi şi gheţari, chiar pe acolo pe sus, la jumătate de drum de soare.

(…) dar aproape că nici nu-l luau în seamă

– Părinţii noştri ne-au spus că oamenii pot fi făcuţi de puterile Naturii, zise Correa. Căldura lucrurilor şi umezeala, şi putregaiul… putregaiul…

– Să-l ducem la bătrâni, zise Pedro.

– Să strigăm mai întâi, zise Correa, ca nu cumva să se sperie copii. E ceva nemaipomenit!

Strigară, şi Pedro porni primul şi îl luă de mână pe Nuñez spre a-l conduce către case. Acesta îşi retrase mâna.

– Eu pot vedea! zise el.

– Vedea? zise Correa.

– Da, să văd, zise Nuñez întorcându-se spre el, şi se poticni de găleata lui Pedro.

– Simţurile lui sânt încă nedesăvârşite, zise al treilea orb. Se împiedică şi vorbeşte vorbe fără de înţeles. Duceţi-l de mână

– Cum vreţi, zise Nuñez râzând şi se lăsă condus.’⁽¹⁾

(“Pesemne că nu ştiau nimic despre văz. Bine, se gândi el, totul la vreme, şi or să înveţe”)⁽¹⁾

^‘ – Un om sălbatic, venit de pe stânci

– Din Bogota, zise el. Bogota. Dincolo de crestele munţilor.

– Un om sălbatic care foloseşte cuvinte ciudate, zise Pedro. Aţi auzit asta… Bogota? Mintea lui abia prinde cheag. Se află abia la începutul graiului.

(…)

– A fost făcut de curând. Se împiedică când merge şi amestecă în grai vorbe care nu înseamnă nimic.’⁽¹⁾

‘Nuñez se pomeni încercând să le explice lumea cea mare din care picase aici, şi cerul, şi munţii, şi priveliştea, şi alte asemenea minuni, acestor bătrâni care şedeau pe întuneric în Ţara Orbilor. Iar ei nu credeau⁽²⁾ şi nu înţelegeau nimic din ceea ce le spunea. De paisprezece generaţii, aceşti oameni erau orbi şi despărţiţi de restul lumii care putea să vadă; numele tuturor lucrurilor în legătură cu vederea dispăruseră ori se schimbaseră; povestea despre lumea exterioară era ştearsă şi modificată într-un simplă poveste pentru copii; şi ei nu încetaseră să se mai preocupe de altceva decât de povârnişurile stâncoase ce se înălţau deasupra zidului înconjurător. Se ridicaseră dintre ei orbi plini de geniu, şi cercetaseră frânturile de credinţe şi tradiţii pe care le aduseseră cu ei din zilele când vedeau, şi înlocuiseră toate aceste lucruri ca pe nişte închipuiri deşarte, înlocuindu-le cu explicaţii noi şi mai sănătoase. Mare parte din imaginaţia lor se vestejise o dată cu ochii, şi îşi făuriseră o fantezie nouă cu urechile şi cu vârfurile degetelor lor care deveneau tot mai sensibile.’⁽¹⁾

…

Din punctul de vedere al acestei lumi, Nuñez (rebotezat, în bătaie de joc, Bogota) este o minte neformată, cu simţurile încă nedezvoltate! Aşa încât Nuñez se trezeşte întrebat dacă ştie cum să doarmă!

Cât amuzat, cât plin de indignare, Nuñez nu-şi face încă probleme:

‘– Nici nu-şi dau seama ei că îl jignesc pe regele şi stăpânul lor trimis din ceruri. Văd că trebuie să-i aduc la raţiune. Trebuie să mă gândesc.’

Tot gândindu-se, începe să-i studieze. Şi, observându-i cu atenţie, remarcă mai întâi uimitoarea precizie cu care mergeau prin lumea lor ordonată. Am putea spune chiar desăvârşit ordonată, şi aici începe adevărata problemă a lui Nuñez.

Pentru orbi, valea lor devenise o lume. O lume perfect stabilă şi absolut închisă. Exemplul perfect de sistem închis, adică autoconservativ şi antievolutiv. Natura alege întotdeauna, să nu uităm, curba de efort minim. Un mediu perfect stabil reprezintă mediul ideal pentru menţinerea curbei de efort minim. Într-un mediu fără nici o perturbare, orbii ajunseseră în timp, la un pattern recognition perfect, desăvârşit din punct de vedere funcţional.

Ceea ce Nuñez încearcă, în timp ce le tot povesteşte despre văz, este să reintroducă aleatoriul în această lume. Adică, asta e confuzia pe care el o face şi care în final îl face să piardă (sau mai exact, să nu aibă succesul pe care îl sconta – vezi proiecţia lui în care se vede Împărat al Orbilor). Plus, ceea ce îi scapă total din vedere: el încearcă, din punctul lui de vedere, să îi ajute, făcându-i să înţeleagă valoarea practică a vederii. Ceea ce le propune de fapt este ca, din indivizi perfect funcţionali, să se transforme în handicapaţi!

Să mai discutăm puţin aspectul funcţional al situaţiei orbilor din povestea lui Wells. Problema nu e chiar aşa de simplă, cum apare la prima vedere, din povestire. Discuţia asupra numărului de canale de colectare a informaţiei (în speţă a sistemului de senzori folosit) este întotdeauna dureroasă! Pentru că, pe de o parte, creşterea dificultăţii problemelor abordate de roboţi, a dus la ceea ce se numeşte uzual creşterea gradelor de libertate a roboţilor. Pe de altă parte, pentru situaţii deschise, au apărut roboţii care se autoconduc (sau auto-orientează), bazaţi pe programe de (auto)învăţare. Plus că, în cazul concret al identificării bazat pe senzori vizuali, (în speţă, un substitut al vederii), problema se complică repede. De exemplu, Guillaume Cavory⁽³⁾ ne-a povestit despre problemele unui proiect pentru un robot care trebuia să identifice un corp în mişcare. Deşi ‘înţelepţit’ cu o reţea neuronală foarte ‘silitoare’ şi ‘dornică de învăţătură’, atingerea unui prag rezonabil de eroare n-a fost deloc uşor de obţinut!

Să revenim la analiza situaţiei din punctul de vedere al inteligenţei artificiale. Clar, Ţara Orbilor este un exemplu desăvârşit de pattern recognition: un mediu exterior cunoscut perfect, fără nici un fel de factor aleatoriu. Un sistem perfect funcţional, dar şi perfect închis!

Pe de altă parte, Nuñez încearcă să ‘deschidă’ acest sistem. Mai concret, să transforme un sistem închis, într-un sistem deschis, bazat pe învăţare, şi pe evoluţie progresivă bazată pe corectarea succesivă a erorilor. Şi, la prima vedere, ceea ce propune Nuñez este calea normală. Dar, ghinion, acest mod de a vedea lucrurile nu se aplică în Ţara Orbilor!

În final, situaţia lui Nuñez poate fi se rezumată, din punct de vedere al teoriei modelelor, ca un conflict între un sistem stabil, dar închis, bazat pe controlul total al parametrilor şi eliminarea aleatoriului, dar închis, şi un sistem deschis, bazat pe corecţia erorilor şi învăţare, dar evolutiv.

Mai apare aici un aspect interesant. Atlan⁽⁴⁾ abordează problema pe care el o numeşte schizofrenia informaţiei. El numeşte ca schizofrenică din punctul de vedere al informaţiei situaţia în care nu se face o diferenţiere clară a modelelor pe care se bazează pattern identification. În această situaţie, spune el, când modelele sunt confuze, numărul modelelor de referinţă este prea mare, şi sistemul pierde un timp prea mare pentru identificare. Adică, apare tendinţa de adăugare a unor noi modele de referinţă, nediferenţiate semnificativ de cele deja existente. Pentru alegerea soluţiei, sistemul pierde un timp tot mai mare în încercarea de a decide bazat pe modele confuze, ceea ce atrage un timp de răspuns tot mai mare, un consum de energie tot mai mare, şi bineînţeles un coeficient de eroare crescător.

Să ne amintim acum situaţia cu care se confruntă Nuñez în Ţara Orbilor. În orice încercare de abordare a problemei văzului, el se loveşte de o ‘închidere’ sau opacitate desăvârşită a ascultătorilor. O situaţie care se încadrează desăvârşit în definiţiile schizofreniei clinice! Paradoxal, orbii din poveste nu par a avea nici una din problemele schizofreniei informaţionale! Ajungem, uşor, la ceea ce cei vizaţi spun că nu-i chiar aşa: de exemplu la afirmaţia că, statistic, o bună parte din matematicieni sunt schizoizi, la incidenţa foarte mare a bolilor psihice din universul profesional internaut, şi la toate cele ce se spun despre anumite universuri (profesionale sau nu). Dar, atenţie, tovarăşi, nu v-am trădat! Ajungem şi la ceea ce tot ei spun: când un schizofrenic ‘cade’ pe o idee bună, demonstraţia e fără fisură! (istoria ştiinţei oferă o serie de exemple desăvârşite).

Să punem şi cireaşa pe tort, că tot avem deschisă discuţia despre implementare. Să reţinem ceea ce şi Nuñez, om simplu dar cu mult spirit de observaţie remarcă: ceea ce i se pare a fi cel mai tare alterat la locuitorii Ţării Orbilor este… imaginaţia lor!

Note

(1) Povestirea Ţara orbilor apare în volumul H. G. Wells, Oul de cristal, Opere alese, vol. I, Editura tineretului, 1965

(2) sublinierile mele, I. H.

(3) Guillaume Cavory este maître de conférences la univ. Nanterre; discuţia a avut loc în luna aprilie când el a condus un seminar despre modelarea fluxurilor de producţie la Universitatea Eftimie Murgu din Reşiţa

(4) Henri Atlan: Entre le cristal et la fumée: essai sur l’organisation du vivant, Editions du Seuil, ISBN 2020052766