Cătălin Gavriliu

Ențu
(4)

 


Mai tîrziu, cînd i s-a spus că Moșu dăduse în boala cerșitului, n-a crezut, pînă cînd personal a fost abordat de încasator pe stradă, domnule, nu vă cunosc, nu mă cunoașteți, dar vă rog să-mi dați de-o pîine pentru copilaș. Și el ar fi vrut să poată cerși pentru pușculița goală a partidului. Sentimentul că e un copil abandonat îl făcea tot mai neîncrezător în șansele lui de a ajunge primar. Ceilalți candidiați erau periodic vizitați de tăticii lor de la centru, care se interesau ce note au primit și la ce materii ar avea nevoie de meditații. Ar fi dorit și el să schimbe complexul de inferioritate cu optimismul tembel al majorității cursanților. Întotdeauna hainele lui i se păreau mai urîte decît ale colegilor, rezultatele sale școlare, mai slabe decît cele pe care prietenii îi lăsau impresia că le-ar putea obține dacă, în loc să bată mingea pe maidan, ar citi măcar un sfert din cît tocea el. Respecta ședințele cu părinții la care Lidia îl soma să meargă, în ciuda faptului că niciodată nu fusese luat în seamă acolo, din cauza ireproșabilei comportări a fetei, care îl excomunica din bisericuța celor cărora copiii nu le aduceau bucurii, însăși prezența lui regulată fiind privită drept o sfidare la adresa lor, oameni onești pe care situația grea a țării îi împiedică să-și educe odraslele așa cum s-ar cuveni.
Deși avea doar 17 ani, Lidia era poreclită Miss Canada de către ceilalți părinți, care nu înțelegeau de ce le era mereu dată ca exemplu o viitoare cetățeancă străină, care fură tot ce are mai bun poporul român, ca să-l îngrașe apoi pe cel canadian. Engleza și franceza - pe care premianta și le însușise precum bebelușul înțărcat, laptele artificial - erau și ele piese incriminatorii la dosar. De bună seamă că ea va obține fără probleme viză, datorită depășirii cu brio a testului Toffer și a interviului de la ambasadă, în vreme ce copiilor lor nu le rămîne decît alternativa riscantă a trecerii frauduloase a graniței. Multe mame se încrețeau la gîndul că într-o bună zi vor fi anunțate că fiii lor au fost împușcați de grăniceri în nu știu ce colț de lume, ori că au murit asfixiați în vreo cală de vapor. Singura lor speranță stătea în faptul că slaba pregătire teoretică și practică a actualilor elevi le va permite să prindă acolo cheag doar cît să se întoarcă înapoi ca să-și facă o casă, să-și ia o mașină și să deschidă un butic. Niciodată nu se vor integra în civilizația și cultura străinilor, spre deosebire de Lidia, care nu mai avea pentru ce să se întoarcă, totul fiindu-i oferit pe tavă încă de la naștere. Un produs de export. Ori ea, ori nou-născuții vînduți la tarabă, tot una e. Păcat de banii investiți în ea. Dacă ar fi fost după ei, în locul profesorilor i-ar fi spus, la ore, io nu vreau să te învăț nimica, fată hăi, n-au decît să-ți explice ăia la care pleci de tot.
Dar toate aceste bîrfe n-au ajuns decît într-o mică măsură la urechile lui Sandu, cît să-l facă totuși să renunțe la serviciile de noapte a trei dintre cele mai bune animatoare ale barului său, cărora le-o încredință pe Lidia în timpul recreațiilor și pe drumul dintre liceu și casă.
La lansarea candidaturii lui n-a venit nici un ziarist, ci numai cîțiva pomanagii care au dat gata protoculul în cîteva minute. Moșu încerca și el să-și merite dumicații, prin vorbe de laudă la adresa amfitrionului, dar nu reușea decît să-l enerveze și mai mult pe Sandu, care trebuie să se fi simțit asemeni unui prunc căruia lipsa de har a preotului i-a răpit lumina botezului. "Gata, l-a apucat damblaua cerșitului!", își zise gazda cînd îl văzu pe Moșu apropiindu-și buzele de urechea lui dreaptă. Se speriase degeaba. Pur și simplu l-a rugat să-l primească pe fiul său, Ențu, în campanie. "E în vacanță, și nu prea are ce face acasă. I-ar prinde bine experiența asta". Sandu acceptă, nu fără a-i aminti lui Moșu că de fapt pe el ar fi vrut să-l aibă om de nădejde, nu pe-un copilandru care habar n-are ce-i aia politica.
Un gînd năstrușnic îi mai descreți un pic fruntea: ce-ar fi dacă Moșu ar cerși voturi pentru el? Pe el îl cunoaște tot orașul, a pătruns în casele atîtor alegători...Din păcate, mîndria pe care sentimentul de ratare i-o dădea îl împiedica pe Moșu să decadă într-atît încît să schimbe o cerșetorie care putea fi pusă fie în seama unor convingeri filozofice, fie pe boala mentală care îl rodea nemilos - deci acceptată cu îngăduință de către comunitate -, cu una care pute a interes electoral. De cînd fusese suprimat postul local de televiziune, Moșu părea că simte pe umeri întreaga frustrare mediatică a orașului. Cu cît intervenea mai des în dezbaterile video de la centru, cu atît mai mult își dădea seama de imensitatea rezervorului de păsuri pe care are să le comunice lumii. În condiții normale, asta s-ar fi rezolvat cu ajutorul unicului ziar local care mai funcționa, dar micro-tirajul acestuia, precum și timorarea de care sufereau ziariștii mai îndrăzneți după ce au văzut cum o pățiseră colegii lor de la Simbol TV, au făcut din respectiva fițuică un buletin de știri vechi și de anunțuri publicitare gratuite.
La un alt nivel, tatăl Lidiei a încercat să facă auzită vocea societății civile, ai cărei germeni se mîndrea că el i-ar fi adus pe acel tărîm unde ordinele venite de la centu nu prea se discutau înainte de executare. În incinta restaurantului său, de pildă, a creat o cafenea Internet unde localnicii puteau să-și completeze informațiile pe care televiziunea prin cablu nu reușea să le transmită. La scurtă vreme însă serviciul s-a specializat exclusiv în căutări de locuri de muncă în străinătate, ceea ce a dus la ridicarea gratuității inițiale. Nici măcar copiilor nu li s-a mai permis accesul neîngrădit la ciber- spațiu, deoarece interesul lor era legat doar de bordelurile virtuale. A renunțat pînă și la lansările de carte în salonul de onoare, după ce mai multe ședințe de cenaclu au degenerat în beții care nu mai aveau nimic în comun cu destinația temporal culturală a locului respectiv, tulburarea ordinii publice fiind, în acele nopți, cu mult mai intensă decît în cazul nunților țigănești, pe care le tolera cu jumătate de inimă, în numele aceleiași democrații care propovăduia buna înțelegere inter-etnică. După o astfel de orgie literară, cînd veni rîndul unui poet să iasă în lume cu un nou volum de versuri, Sandu emise o idee pe cît de interesantă, pe atît de practică: lansarea să nu se mai facă pe barba lui, ca pînă acum, ci la ...Grădina Zoologică!
Singurul lui succes puteau fi socotite spectacolele pe care le organiza din umbră în micuța sală de teatru a Școlii populare de artă din oraș. Se împrietenise cu Ion, un actor amator care trăia din salariul de director-paznic al instituției amintite, în al cărei atelier de pictură dezafectat trăia împreună cu soția și doi copii de cînd pierduse apartamentul într-o afacere încurcată. Ar fi acceptat postul de chelner pe care Sandu i-l oferise imediat ce îi remarcase talentul, dar s-a întîmplat să se mute pentru o vreme în oraș un teatru profesionist care intrase în reparații capitale. Directorul acestuia a propus consiliului de administrație să transfere stagiunea la 25 de kilometri distanță de sediu, într-un orășel fără multe bucurii artistice. Așa procedează și divizionara A a metropolei în zilele ploioase, cînd, pentru a nu-și strica propriul gazon, preferă să bată atîta drum ca să se antreneze pe terenul lui FC TEXTILA, în baza unui protocol dubios încheiat între conducerea clubului și primărie. Astfel că Ion rămase alături de idolii săi, mai ales după ce pusese ochii pe el regizorul teatrului, un om care s-a bătut cu dinții pentru salvarea in extremis a stagiunii, în curs fiind un pariu cu sine care îl obliga să monteze 100 de premiere pînă la 80 de ani. Începuse munca la a 89-a și deja avea 77 de primăveri. Cu greu obținuse acasă monopolul absolut al punerilor în scenă, motivînd că astfel se realizează o mare economie de bani, în condițiile în care regizorii de aiurea te jupoaie de viu și nici nu fac treabă bună. Spera ca în orașul de adopție să nu se bage de seamă consangvinizarea producțiilor sale, care sărea în ochi cunoscătorilor. Aruncînd o privire peste mișcarea de amatori, zbirul l-a înlocuit imediat, cu Ion, pe cel care se împotrivise navetei. Portarul era în al noulea cer de fericire că joacă alături de actori profesioniști, sub indicațiile unui regizor adevărat.
Sandu a fost cam dezamăgit de calitatea trupei, dar n-a avut nici o putere în fața lui Ion, deși tare mult i-ar fi trebuit un om care să facă atmosferă în restaurant. Ca să nu-l supere totuși, Ion acceptă să vină în cîte o noapte și să țină show-uri pe texte inspirate de pățaniile patronului. Iată, de pildă, cu ce au fost tratați clienții "Rozenei" în seara de după lansarea de carte de la Grădina Zoologică.
Să nu credeți că e așa de simplu să pregătesc scheciul ăsta. Permanent sunt în căutare de subiecte, și numai eu știu cît stress strîng cînd văd cum se apropie week-end-ul, iar eu n-am găsit nimic interesant…
Ieri dimineață încă mă mai dădeam cu capul de pereți, cînd mă convoacă nevastă-mea la un consiliu de familie. "Ascultă, Ioane. De cînd nu m-ai mai scos la promenadă, la teatru, la concert, la muzeu? Ori ți-e rușine cu mine?", îmi zice. Ba deloc. Alții ies la plimbare cu tot felul de javre, care udă toți stîlpii din drum. Marița mea e cuminte. Se ușurează la toaletă, iar uneori chiar trage apa. Și nici nu latră la om. Nu, din punctul ăsta de vedere, slavă Domnului, am avut noroc. Cică-i la modă să-ți iei ca damă de companie o broscuță țestoasă. La film, la restaurant, oriunde. Decît să agăți vreo pițipoancă, mai bine îți iei o bere, iar ei, un viermișor de Galapagos. La nevoie îi poți folosi carapacea în loc de scrumieră. Așa o fi acum. Nu zic că-i rău să-ți scoți din cînd în cînd animalele în oraș, dar parcă mai bine mă simt cu Marița decît cu oricare altă potaie. Nu știu, poate că sunt eu de modă veche, mai romantic…
Așa că am început să mă îmbrac de plimbare. Oricum trebuia să duc gunoiul. Cu gorila după mine, nici un boschetar n-ar fi avut curaj să mă abordeze. Pe cînd o ajutam să-și tragă cizmele - vă dați seama că-i un întreg ritual…-, aud telefonul. Un amic, poet, mă invită la Grădina Zoologică, unde vrea să-și lanseze ultima lui carte de versuri. "Bă, mi-e silă de oameni. E un protest la adresa dezinteresului față de poezie. Dar ai grijă să vii cu parale la tine, să-mi cumperi cartea, și să fi mîncat și băut de-acasă, c-aicea nu-i praznic!" mi-a zis el. Zgîrcitul! Știu eu de unde i se trage lehamitea. De parcă eu l-aș fi pus, anul trecut, s-o facă pe galantonul și să ofere pe gratis cîte o carte tuturor celor care i-au halit pișcoturile și băut vinul de protocol… După ce s-a fript, acuma suflă și-n iaurt.
"Draga mea, te scot în lumea bună a scriitorilor, vrei?" îi zic Mariței. Am lăsat așadar deoparte căldarea de gunoi și am plecat la lansarea de carte. Bineînțeles că poetul ne-a pus să plătim și călătoria pînă la Zoo. Acolo, de cum am ajuns, s-a pornit zarvă mare. "A scăpat ursoaica, a scăpat ursoaica!" țipau oamenii, uitîndu-se cu groază la consoarta mea. Poetul, de frică să nu-i fugă și de data asta mușterii - am uitat să vă spun că își vînduse mai tot ce-avea prin garsonieră, ca să publice cartea, "Extazul animalului" -, m-a implorat: "Ioane, bag-o în cușca aia liberă, c-altfel mă ruinezi!" După ce am convins-o că și asta face parte din scenariu, am încuiat-o pe Marița în locuința vacantă a unui urs decedat. Imediat s-au bulucit la gratii copiii, care au început să-i dea, unii, alune, iar alții, s-o scuipe. Poetul n-a ratat ocazia și a pus barieră: numai cine-i cumpără cartea are acces la cușca Mariței. În mai puțin de-o oră, a epuizat tot tirajul, ba chiar a lichidat stocul de poezii scrise de la grădiniță pînă în prezent. "Ioane, m-ai scos din foame!" îmi zice amicul, cu lacrimi de fericire în ochi. Marița, noua vedetă a Grădinii Zoologice a stîrnit atîta interes în public , încît abia au reușit jandarmii s-o scoată din cușcă și s-o bage în dubă. "Hoții, hoții!" strigau localnicii. "Ne luați animalul cel mai de preț, podoaba noastră, ca să-l vindeți la străini, știm noi! De aia ne-o iau toți înainte, și bulgarii, și albanezii. Ne batem joc, nu ne prețuim valorile, asta e!"
Din drepturile de autor, poetul mi-a dat și mie un bacșiș. Vedeți că tot mai bine a fost c-am ieșit cu Marița și nu cu broasca țestoasă ori mai știu eu ce altă lighioană?

Monologul nu prea s-a bucurat de succes, fapt care l-a obligat pe Sandu să-i dea lui Ion în studiu umorul tv, atît de gustat între clienții săi obișnuiți. Pentru proxima încercare, i-a promis că-l înconjoară de fete frumoase, ca la spectacolele lui Doru Octavian Dumitru.
A renunțat să mai strecoare șopîrle sociale ori politice, inspirate de ideile Cenaclului Flacăra, deoarece a constatat că acestea veneau în contradicție cu interesul lui comercial, publicul sancționîndu-i prompt folkismul printr-un consum modic sau chiar alegînd un alt bar de noapte.

Cătălin Gavriliu