Cătălin Gavriliu

Enţu
(4)

Mai tîrziu, cînd i s-a spus că Moşu dăduse în boala cerşitului, n-a crezut, pînă cînd personal a fost abordat de încasator pe stradă, domnule, nu vă cunosc, nu mă cunoaşteţi, dar vă rog să-mi daţi de-o pîine pentru copilaş. Şi el ar fi vrut să poată cerşi pentru puşculiţa goală a partidului. Sentimentul că e un copil abandonat îl făcea tot mai neîncrezător în şansele lui de a ajunge primar. Ceilalţi candidiaţi erau periodic vizitaţi de tăticii lor de la centru, care se interesau ce note au primit şi la ce materii ar avea nevoie de meditaţii. Ar fi dorit şi el să schimbe complexul de inferioritate cu optimismul tembel al majorităţii cursanţilor. Întotdeauna hainele lui i se păreau mai urîte decît ale colegilor, rezultatele sale şcolare, mai slabe decît cele pe care prietenii îi lăsau impresia că le-ar putea obţine dacă, în loc să bată mingea pe maidan, ar citi măcar un sfert din cît tocea el. Respecta şedinţele cu părinţii la care Lidia îl soma să meargă, în ciuda faptului că niciodată nu fusese luat în seamă acolo, din cauza ireproşabilei comportări a fetei, care îl excomunica din bisericuţa celor cărora copiii nu le aduceau bucurii, însăşi prezenţa lui regulată fiind privită drept o sfidare la adresa lor, oameni oneşti pe care situaţia grea a ţării îi împiedică să-şi educe odraslele aşa cum s-ar cuveni.
Deşi avea doar 17 ani, Lidia era poreclită Miss Canada de către ceilalţi părinţi, care nu înţelegeau de ce le era mereu dată ca exemplu o viitoare cetăţeancă străină, care fură tot ce are mai bun poporul român, ca să-l îngraşe apoi pe cel canadian. Engleza şi franceza - pe care premianta şi le însuşise precum bebeluşul înţărcat, laptele artificial - erau şi ele piese incriminatorii la dosar. De bună seamă că ea va obţine fără probleme viză, datorită depăşirii cu brio a testului Toffer şi a interviului de la ambasadă, în vreme ce copiilor lor nu le rămîne decît alternativa riscantă a trecerii frauduloase a graniţei. Multe mame se încreţeau la gîndul că într-o bună zi vor fi anunţate că fiii lor au fost împuşcaţi de grăniceri în nu ştiu ce colţ de lume, ori că au murit asfixiaţi în vreo cală de vapor. Singura lor speranţă stătea în faptul că slaba pregătire teoretică şi practică a actualilor elevi le va permite să prindă acolo cheag doar cît să se întoarcă înapoi ca să-şi facă o casă, să-şi ia o maşină şi să deschidă un butic. Niciodată nu se vor integra în civilizaţia şi cultura străinilor, spre deosebire de Lidia, care nu mai avea pentru ce să se întoarcă, totul fiindu-i oferit pe tavă încă de la naştere. Un produs de export. Ori ea, ori nou-născuţii vînduţi la tarabă, tot una e. Păcat de banii investiţi în ea. Dacă ar fi fost după ei, în locul profesorilor i-ar fi spus, la ore, io nu vreau să te învăţ nimica, fată hăi, n-au decît să-ţi explice ăia la care pleci de tot.
Dar toate aceste bîrfe n-au ajuns decît într-o mică măsură la urechile lui Sandu, cît să-l facă totuşi să renunţe la serviciile de noapte a trei dintre cele mai bune animatoare ale barului său, cărora le-o încredinţă pe Lidia în timpul recreaţiilor şi pe drumul dintre liceu şi casă.
La lansarea candidaturii lui n-a venit nici un ziarist, ci numai cîţiva pomanagii care au dat gata protoculul în cîteva minute. Moşu încerca şi el să-şi merite dumicaţii, prin vorbe de laudă la adresa amfitrionului, dar nu reuşea decît să-l enerveze şi mai mult pe Sandu, care trebuie să se fi simţit asemeni unui prunc căruia lipsa de har a preotului i-a răpit lumina botezului. "Gata, l-a apucat damblaua cerşitului!", îşi zise gazda cînd îl văzu pe Moşu apropiindu-şi buzele de urechea lui dreaptă. Se speriase degeaba. Pur şi simplu l-a rugat să-l primească pe fiul său, Enţu, în campanie. "E în vacanţă, şi nu prea are ce face acasă. I-ar prinde bine experienţa asta". Sandu acceptă, nu fără a-i aminti lui Moşu că de fapt pe el ar fi vrut să-l aibă om de nădejde, nu pe-un copilandru care habar n-are ce-i aia politica.
Un gînd năstruşnic îi mai descreţi un pic fruntea: ce-ar fi dacă Moşu ar cerşi voturi pentru el? Pe el îl cunoaşte tot oraşul, a pătruns în casele atîtor alegători...Din păcate, mîndria pe care sentimentul de ratare i-o dădea îl împiedica pe Moşu să decadă într-atît încît să schimbe o cerşetorie care putea fi pusă fie în seama unor convingeri filozofice, fie pe boala mentală care îl rodea nemilos - deci acceptată cu îngăduinţă de către comunitate -, cu una care pute a interes electoral. De cînd fusese suprimat postul local de televiziune, Moşu părea că simte pe umeri întreaga frustrare mediatică a oraşului. Cu cît intervenea mai des în dezbaterile video de la centru, cu atît mai mult îşi dădea seama de imensitatea rezervorului de păsuri pe care are să le comunice lumii. În condiţii normale, asta s-ar fi rezolvat cu ajutorul unicului ziar local care mai funcţiona, dar micro-tirajul acestuia, precum şi timorarea de care sufereau ziariştii mai îndrăzneţi după ce au văzut cum o păţiseră colegii lor de la Simbol TV, au făcut din respectiva fiţuică un buletin de ştiri vechi şi de anunţuri publicitare gratuite.
La un alt nivel, tatăl Lidiei a încercat să facă auzită vocea societăţii civile, ai cărei germeni se mîndrea că el i-ar fi adus pe acel tărîm unde ordinele venite de la centu nu prea se discutau înainte de executare. În incinta restaurantului său, de pildă, a creat o cafenea Internet unde localnicii puteau să-şi completeze informaţiile pe care televiziunea prin cablu nu reuşea să le transmită. La scurtă vreme însă serviciul s-a specializat exclusiv în căutări de locuri de muncă în străinătate, ceea ce a dus la ridicarea gratuităţii iniţiale. Nici măcar copiilor nu li s-a mai permis accesul neîngrădit la ciber- spaţiu, deoarece interesul lor era legat doar de bordelurile virtuale. A renunţat pînă şi la lansările de carte în salonul de onoare, după ce mai multe şedinţe de cenaclu au degenerat în beţii care nu mai aveau nimic în comun cu destinaţia temporal culturală a locului respectiv, tulburarea ordinii publice fiind, în acele nopţi, cu mult mai intensă decît în cazul nunţilor ţigăneşti, pe care le tolera cu jumătate de inimă, în numele aceleiaşi democraţii care propovăduia buna înţelegere inter-etnică. După o astfel de orgie literară, cînd veni rîndul unui poet să iasă în lume cu un nou volum de versuri, Sandu emise o idee pe cît de interesantă, pe atît de practică: lansarea să nu se mai facă pe barba lui, ca pînă acum, ci la ...Grădina Zoologică!
Singurul lui succes puteau fi socotite spectacolele pe care le organiza din umbră în micuţa sală de teatru a Şcolii populare de artă din oraş. Se împrietenise cu Ion, un actor amator care trăia din salariul de director-paznic al instituţiei amintite, în al cărei atelier de pictură dezafectat trăia împreună cu soţia şi doi copii de cînd pierduse apartamentul într-o afacere încurcată. Ar fi acceptat postul de chelner pe care Sandu i-l oferise imediat ce îi remarcase talentul, dar s-a întîmplat să se mute pentru o vreme în oraş un teatru profesionist care intrase în reparaţii capitale. Directorul acestuia a propus consiliului de administraţie să transfere stagiunea la 25 de kilometri distanţă de sediu, într-un orăşel fără multe bucurii artistice. Aşa procedează şi divizionara A a metropolei în zilele ploioase, cînd, pentru a nu-şi strica propriul gazon, preferă să bată atîta drum ca să se antreneze pe terenul lui FC TEXTILA, în baza unui protocol dubios încheiat între conducerea clubului şi primărie. Astfel că Ion rămase alături de idolii săi, mai ales după ce pusese ochii pe el regizorul teatrului, un om care s-a bătut cu dinţii pentru salvarea in extremis a stagiunii, în curs fiind un pariu cu sine care îl obliga să monteze 100 de premiere pînă la 80 de ani. Începuse munca la a 89-a şi deja avea 77 de primăveri. Cu greu obţinuse acasă monopolul absolut al punerilor în scenă, motivînd că astfel se realizează o mare economie de bani, în condiţiile în care regizorii de aiurea te jupoaie de viu şi nici nu fac treabă bună. Spera ca în oraşul de adopţie să nu se bage de seamă consangvinizarea producţiilor sale, care sărea în ochi cunoscătorilor. Aruncînd o privire peste mişcarea de amatori, zbirul l-a înlocuit imediat, cu Ion, pe cel care se împotrivise navetei. Portarul era în al noulea cer de fericire că joacă alături de actori profesionişti, sub indicaţiile unui regizor adevărat.
Sandu a fost cam dezamăgit de calitatea trupei, dar n-a avut nici o putere în faţa lui Ion, deşi tare mult i-ar fi trebuit un om care să facă atmosferă în restaurant. Ca să nu-l supere totuşi, Ion acceptă să vină în cîte o noapte şi să ţină show-uri pe texte inspirate de păţaniile patronului. Iată, de pildă, cu ce au fost trataţi clienţii "Rozenei" în seara de după lansarea de carte de la Grădina Zoologică.
Să nu credeţi că e aşa de simplu să pregătesc scheciul ăsta. Permanent sunt în căutare de subiecte, şi numai eu ştiu cît stress strîng cînd văd cum se apropie week-end-ul, iar eu n-am găsit nimic interesant…
Ieri dimineaţă încă mă mai dădeam cu capul de pereţi, cînd mă convoacă nevastă-mea la un consiliu de familie. "Ascultă, Ioane. De cînd nu m-ai mai scos la promenadă, la teatru, la concert, la muzeu? Ori ţi-e ruşine cu mine?", îmi zice. Ba deloc. Alţii ies la plimbare cu tot felul de javre, care udă toţi stîlpii din drum. Mariţa mea e cuminte. Se uşurează la toaletă, iar uneori chiar trage apa. Şi nici nu latră la om. Nu, din punctul ăsta de vedere, slavă Domnului, am avut noroc. Cică-i la modă să-ţi iei ca damă de companie o broscuţă ţestoasă. La film, la restaurant, oriunde. Decît să agăţi vreo piţipoancă, mai bine îţi iei o bere, iar ei, un viermişor de Galapagos. La nevoie îi poţi folosi carapacea în loc de scrumieră. Aşa o fi acum. Nu zic că-i rău să-ţi scoţi din cînd în cînd animalele în oraş, dar parcă mai bine mă simt cu Mariţa decît cu oricare altă potaie. Nu ştiu, poate că sunt eu de modă veche, mai romantic…
Aşa că am început să mă îmbrac de plimbare. Oricum trebuia să duc gunoiul. Cu gorila după mine, nici un boschetar n-ar fi avut curaj să mă abordeze. Pe cînd o ajutam să-şi tragă cizmele - vă daţi seama că-i un întreg ritual…-, aud telefonul. Un amic, poet, mă invită la Grădina Zoologică, unde vrea să-şi lanseze ultima lui carte de versuri. "Bă, mi-e silă de oameni. E un protest la adresa dezinteresului faţă de poezie. Dar ai grijă să vii cu parale la tine, să-mi cumperi cartea, şi să fi mîncat şi băut de-acasă, c-aicea nu-i praznic!" mi-a zis el. Zgîrcitul! Ştiu eu de unde i se trage lehamitea. De parcă eu l-aş fi pus, anul trecut, s-o facă pe galantonul şi să ofere pe gratis cîte o carte tuturor celor care i-au halit pişcoturile şi băut vinul de protocol… După ce s-a fript, acuma suflă şi-n iaurt.
"Draga mea, te scot în lumea bună a scriitorilor, vrei?" îi zic Mariţei. Am lăsat aşadar deoparte căldarea de gunoi şi am plecat la lansarea de carte. Bineînţeles că poetul ne-a pus să plătim şi călătoria pînă la Zoo. Acolo, de cum am ajuns, s-a pornit zarvă mare. "A scăpat ursoaica, a scăpat ursoaica!" ţipau oamenii, uitîndu-se cu groază la consoarta mea. Poetul, de frică să nu-i fugă şi de data asta muşterii - am uitat să vă spun că îşi vînduse mai tot ce-avea prin garsonieră, ca să publice cartea, "Extazul animalului" -, m-a implorat: "Ioane, bag-o în cuşca aia liberă, c-altfel mă ruinezi!" După ce am convins-o că şi asta face parte din scenariu, am încuiat-o pe Mariţa în locuinţa vacantă a unui urs decedat. Imediat s-au bulucit la gratii copiii, care au început să-i dea, unii, alune, iar alţii, s-o scuipe. Poetul n-a ratat ocazia şi a pus barieră: numai cine-i cumpără cartea are acces la cuşca Mariţei. În mai puţin de-o oră, a epuizat tot tirajul, ba chiar a lichidat stocul de poezii scrise de la grădiniţă pînă în prezent. "Ioane, m-ai scos din foame!" îmi zice amicul, cu lacrimi de fericire în ochi. Mariţa, noua vedetă a Grădinii Zoologice a stîrnit atîta interes în public , încît abia au reuşit jandarmii s-o scoată din cuşcă şi s-o bage în dubă. "Hoţii, hoţii!" strigau localnicii. "Ne luaţi animalul cel mai de preţ, podoaba noastră, ca să-l vindeţi la străini, ştim noi! De aia ne-o iau toţi înainte, şi bulgarii, şi albanezii. Ne batem joc, nu ne preţuim valorile, asta e!"
Din drepturile de autor, poetul mi-a dat şi mie un bacşiş. Vedeţi că tot mai bine a fost c-am ieşit cu Mariţa şi nu cu broasca ţestoasă ori mai ştiu eu ce altă lighioană?
Monologul nu prea s-a bucurat de succes, fapt care l-a obligat pe Sandu să-i dea lui Ion în studiu umorul tv, atît de gustat între clienţii săi obişnuiţi. Pentru proxima încercare, i-a promis că-l înconjoară de fete frumoase, ca la spectacolele lui Doru Octavian Dumitru.
A renunţat să mai strecoare şopîrle sociale ori politice, inspirate de ideile Cenaclului Flacăra, deoarece a constatat că acestea veneau în contradicţie cu interesul lui comercial, publicul sancţionîndu-i prompt folkismul printr-un consum modic sau chiar alegînd un alt bar de noapte.