Bogdan Crăciunescu

În lucru
- Între adevăr şi minciună -

Am ales titlul acesta , pentru că tot ce scriu are ca titlu de început " În lucru" şi culmea este că se potriveşte de minune cu randurile scrise mai jos. Am să scriu ce cred despre tine şi mai ales despre ei , cei ignoraţi.

Să vă povestesc.

Sunt curios de fel , cobor la 7 dimineaţa în staţia de autobuz. E chiar în faţa blocului meu. Doi paşi şi ajung. Mă uit la ei , încruntaţi , somnoroşi , crăpaţi de stres şi de
probleme. Voinţa , care încetul cu încetul te doboară , crează dependenţă şi îţi injectează în creier cuvantul magic , BANI.
Strictul necesar uitării ! Sunt agresiv , recunosc , trebuie să existe şi cuvantul magic dar , nu vreau să mai aştept să aflu ce spun oamenii din staţie. Mă aşez aproape de ei şi mă uit la o doamnă foarte încruntată , chipul lung făcut în nuanţe de gri. Toţi parcă sunt în alb şi negru . Foarte sumbru , aşezaţi în staţie în aşteptarea autobuzului într-o simetrie perfectă. Priviri grele ca de plumb mă apasă greu şi trec parcă prin corpul meu. Mă simt din sticlă , toţi văd prin mine unind privirile cu cei din spatele meu. Simt că deranjez şi fac subtil un pas în lateral . Cineva întreabă daca au ajuns de mult în staţie. Încerc să îl găsesc cu privirea dar nu îl văd mai deloc. Linişte , nimeni nu spune nimic . Observ că doamna încruntată ridică ochii , încearcă să mă vadă prin cearcănele care îi atarnă greu sub ochi. Ma fixează.

Aştepţi acelaşi autobuz ?
Mă întreabă cu o voce obosită. Mă fac atent şi încerc să evit răspunsul foarte repede.

Nu , adică da.
Ahh , am răspuns exact ce nu trebuia.

Tinereţea , te încearcă.
Îmi răspunde zâmbind doar cu un colţ al gurii.

Defapt , aştept pe cineva..
Răspund repede să o dreg cumva dar sunt întrerupt.

Curios cum trece timpul...

Ce vreti să spuneţi ? E doar şapte şi zece minute !

Mai acum 15 ani , exact în staţia asta , aşteptam pentru prima dată autobuzul ăsta.

Sunt surprins , mă uit la doamna încruntată cum chipul ei se schimbă , se întinde , ochii se închid pentru puţin timp , bărbia se încreţeşte şi doamna cade pe gânduri.
Mă gândesc cum să o scot din starea asta dar nu găsesc nimic potrivit . Mă hotărăsc să schimb subiectul cumva.

Cam răcoare în dimineaţa asta.

Ei aş , m-am obişnuit de atîta timp , soţul meu spunea acelaşi lucru în fiecare dimineaţa.

A ! Deci lucraţi împreună cu soţul ?

Da . Lucram... El a murit acum zece ani. Un accident stupid pe trecerea de pietoni.

Eşti un idiot , îmi spun în gând , eşti un mare cretin. Îmi vine să-mi dau pumni în gură şi să-mi sparg faţa. Auzi , să schimb subiectul , halal subiect , idiotule ! În timp ce mă critic observ o tânără cum îşi face apariţia în staţie foarte grăbită.

Am întarziat ? Ah ce bine , cât am alergat !

Doamna încruntată o priveşte şi se luminează la faţă.
Ai ajuns !

Da , dar văd lume nouă în staţie !
Se uită atent la mine.

Da , dansul doar aşteaptă , pe cineva.
Doamna zambeşte.

Da , eu.... da.
Spun sugrumat de emoţie , uitându-mă când la doamnă când la tânără.

Clara !
Spuse tânăra întinzand mâna spre mine...

Bogdan !
Raspund parcă mai uşurat , şi îi ating foarte uşor mâna printr-o strângere .

Încântat !

La fel !
Răspunde ea zâmbind larg.

Vântul bate uşor , al ei parfum mă izbeşte în faţă , mă învăluie complet , nu pot să rezist tentaţiei de a o privi mai profund... O buclă din păr îi atinge uşor nasul şi distrasă , dezgolindu-şi gatul alb şi fragil , o dă după ureche cu degetul mic într-o manieră aparte. Un dans pufos al feminităţii în care eu eram cel condus , paralizat de blândeţea gesturilor şi orbit de albul curat al chipului ei angelic. Inocenţa , ce poate sa fie mai pur ? O " invitaţie " nescrisă pe care eu nu aveam curajul să o " citesc ".

Deci , Clara , îmi spun în gand. Ma uit la ea , subţirică , mică de statură , un păr lung , negru , strans în coadă şi lăsat pană la arcuirea spatelui . Ochii mari , căprui cu gene lungi şi clar scoase în evidenţă de rimel . Buze cărnoase , foarte bine definite de un strop de ruj cu tentă maronie . Dinţii albi cu o strungareaţă haioasă.
Mă surprinde că o studiez.

Mulţumit ?
Mă întreabă foarte amuzată.

Da !
Răspund foarte ruşinat de gestul meu care devenise , prea evident.

E a doua zi de muncă astazi !
Spune foarte bucuroasă uitandu-se spre doamna care era acum înseninată . Doamna parcă se uita în trecut cand o privea pe Clara.
O admira. Ciudat...

Nu mai vine autobuzul odată !?
Si pe cine astepti ? Un amic , amica ?
Mă întreabă , fixandu-şi ochii parcă în mintea mea.

Un amic.
Răspund uitandu-mă la ceas , ca să fac credulă povestea mea. Şapte şi jumătate.

Vine autobuzul !
Spune doamna surprinsă privind spre bulevard.

Şi se grăbesc amandouă spre trotuar , langă casa de bilete. Clara se uită spre mine şi îmi spune pe fugă :
Pa ! Poate ne mai întalnim !

Pa ! răspund cu jumatate de voce.

În timp ce aşteptau să urce în autobuz , observ o oarecare asemănare între doamna şi Clara.
De ce i se luminase faţa doamnei la venirea Clarei ? De cine îi aducea aminte ?

Staţia rămane goală în scurt timp. Doar un câine era prezent , cocoţat în coşul de gunoi.

La ora şapte şi jumătate.... vine autobuzul şi oamenii , îl aşteaptă...
În fiecare zi , de la ora şapte fix. În fiecare an , timp de cinsprezece ani... poate.
Mă gandesc la Clara. Poate autobuzul nu-i aduce viitorul pe care ea îl aşteaptă , la ora şapte fix.

Mi-e teamă ca îşi va pierde culoarea...
Clara cea gri.

Plec acasă. Poate maine cobor din nou să o văd. Sper să o mai găsesc.

Sunt trist.