Bogdan Crăciunescu

În lucru
- Între adevăr și minciună -


Am ales titlul acesta , pentru că tot ce scriu are ca titlu de început " În lucru" și culmea este că se potrivește de minune cu randurile scrise mai jos. Am să scriu ce cred despre tine și mai ales despre ei , cei ignorați.

Să vă povestesc.

Sunt curios de fel , cobor la 7 dimineața în stația de autobuz. E chiar în fața blocului meu. Doi pași și ajung. Mă uit la ei , încruntați , somnoroși , crăpați de stres și de
probleme. Voința , care încetul cu încetul te doboară , crează dependență și îți injectează în creier cuvantul magic , BANI.
Strictul necesar uitării ! Sunt agresiv , recunosc , trebuie să existe și cuvantul magic dar , nu vreau să mai aștept să aflu ce spun oamenii din stație. Mă așez aproape de ei și mă uit la o doamnă foarte încruntată , chipul lung făcut în nuanțe de gri. Toți parcă sunt în alb și negru . Foarte sumbru , așezați în stație în așteptarea autobuzului într-o simetrie perfectă. Priviri grele ca de plumb mă apasă greu și trec parcă prin corpul meu. Mă simt din sticlă , toți văd prin mine unind privirile cu cei din spatele meu. Simt că deranjez și fac subtil un pas în lateral . Cineva întreabă daca au ajuns de mult în stație. Încerc să îl găsesc cu privirea dar nu îl văd mai deloc. Liniște , nimeni nu spune nimic . Observ că doamna încruntată ridică ochii , încearcă să mă vadă prin cearcănele care îi atarnă greu sub ochi. Ma fixează.

Aștepți același autobuz ?
Mă întreabă cu o voce obosită. Mă fac atent și încerc să evit răspunsul foarte repede.

Nu , adică da.
Ahh , am răspuns exact ce nu trebuia.

Tinerețea , te încearcă.
Îmi răspunde zâmbind doar cu un colț al gurii.

Defapt , aștept pe cineva..
Răspund repede să o dreg cumva dar sunt întrerupt.

Curios cum trece timpul...

Ce vreti să spuneți ? E doar șapte și zece minute !

Mai acum 15 ani , exact în stația asta , așteptam pentru prima dată autobuzul ăsta.

Sunt surprins , mă uit la doamna încruntată cum chipul ei se schimbă , se întinde , ochii se închid pentru puțin timp , bărbia se încrețește și doamna cade pe gânduri.
Mă gândesc cum să o scot din starea asta dar nu găsesc nimic potrivit . Mă hotărăsc să schimb subiectul cumva.

Cam răcoare în dimineața asta.

Ei aș , m-am obișnuit de atîta timp , soțul meu spunea același lucru în fiecare dimineața.

A ! Deci lucrați împreună cu soțul ?

Da . Lucram... El a murit acum zece ani. Un accident stupid pe trecerea de pietoni.

Ești un idiot , îmi spun în gând , ești un mare cretin. Îmi vine să-mi dau pumni în gură și să-mi sparg fața. Auzi , să schimb subiectul , halal subiect , idiotule ! În timp ce mă critic observ o tânără cum își face apariția în stație foarte grăbită.

Am întarziat ? Ah ce bine , cât am alergat !

Doamna încruntată o privește și se luminează la față.
Ai ajuns !

Da , dar văd lume nouă în stație !
Se uită atent la mine.

Da , dansul doar așteaptă , pe cineva.
Doamna zambește.

Da , eu.... da.
Spun sugrumat de emoție , uitându-mă când la doamnă când la tânără.

Clara !
Spuse tânăra întinzand mâna spre mine...

Bogdan !
Raspund parcă mai ușurat , și îi ating foarte ușor mâna printr-o strângere .

Încântat !

La fel !
Răspunde ea zâmbind larg.

Vântul bate ușor , al ei parfum mă izbește în față , mă învăluie complet , nu pot să rezist tentației de a o privi mai profund... O buclă din păr îi atinge ușor nasul și distrasă , dezgolindu-și gatul alb și fragil , o dă după ureche cu degetul mic într-o manieră aparte. Un dans pufos al feminității în care eu eram cel condus , paralizat de blândețea gesturilor și orbit de albul curat al chipului ei angelic. Inocența , ce poate sa fie mai pur ? O " invitație " nescrisă pe care eu nu aveam curajul să o " citesc ".

Deci , Clara , îmi spun în gand. Ma uit la ea , subțirică , mică de statură , un păr lung , negru , strans în coadă și lăsat pană la arcuirea spatelui . Ochii mari , căprui cu gene lungi și clar scoase în evidență de rimel . Buze cărnoase , foarte bine definite de un strop de ruj cu tentă maronie . Dinții albi cu o strungareață haioasă.
Mă surprinde că o studiez.

Mulțumit ?
Mă întreabă foarte amuzată.

Da !
Răspund foarte rușinat de gestul meu care devenise , prea evident.

E a doua zi de muncă astazi !
Spune foarte bucuroasă uitandu-se spre doamna care era acum înseninată . Doamna parcă se uita în trecut cand o privea pe Clara.
O admira. Ciudat...

Nu mai vine autobuzul odată !?
Si pe cine astepti ? Un amic , amica ?

Mă întreabă , fixandu-și ochii parcă în mintea mea.

Un amic.
Răspund uitandu-mă la ceas , ca să fac credulă povestea mea. Șapte și jumătate.

Vine autobuzul !
Spune doamna surprinsă privind spre bulevard.

Și se grăbesc amandouă spre trotuar , langă casa de bilete. Clara se uită spre mine și îmi spune pe fugă :
Pa ! Poate ne mai întalnim !

Pa ! răspund cu jumatate de voce.

În timp ce așteptau să urce în autobuz , observ o oarecare asemănare între doamna și Clara.
De ce i se luminase fața doamnei la venirea Clarei ? De cine îi aducea aminte ?

Stația rămane goală în scurt timp. Doar un câine era prezent , cocoțat în coșul de gunoi.

La ora șapte și jumătate.... vine autobuzul și oamenii , îl așteaptă...
În fiecare zi , de la ora șapte fix. În fiecare an , timp de cinsprezece ani... poate.
Mă gandesc la Clara. Poate autobuzul nu-i aduce viitorul pe care ea îl așteaptă , la ora șapte fix.

Mi-e teamă ca își va pierde culoarea...
Clara cea gri.

Plec acasă. Poate maine cobor din nou să o văd. Sper să o mai găsesc.

Sunt trist.

Bogdan Crăciunescu