Sala rondă a Muzeului Literaturii Române oferă un spaţiu atrăgător pentru teatrul de cameră. Absenţa scenei, a rampei, proximitatea dintre actori şi public provoacă puterea de concentrare a primilor şi capacitatea de receptare a celor din urmă. Totuşi, spre deosebire de cafenelele care găzduiesc spectacole, locul nu predispune la intimitate. Pereţii albi, înalţi, întrerupţi de ferestre franţuzeşti, interiorul sever, denudat, pavat cu marmoră acomodează la fel de bine monologul postmodern ca şi tragedia clasică. Cu un efort de imaginaţie, te-ai crede în camera unui palat regal, în care ar putea intra, oricând, Fedra.
Eroina care ne întâmpină de data aceasta (26 iunie 2002) la intrarea în sală nu este Fedra, dar pune, în orgoliul ei, aceeaşi pasionalitate. Este "o eroină a timpului nostru", încordată, frustrată, melancolică şi sfidătoare. Lucia Verona a imaginat-o în romanul ei, "Labirint obligatoriu", iar Silvia Codreanu i-a dat personalitate scenică, scriind, regizând şi interpretând monologul dramatic "Dragul meu Don Juan". Victor Hugo, nemulţumit de adaptarea ca libret de operă a lui "Le Roi s'amuse", îl acuza pe Verdi că ar fi omorât, astfel, personajele cărora el, Hugo, le-a dat viaţă. Lucia Verona n-ar putea face un asemenea reproş Silviei Codreanu. Autoarea romanului a asistat, fermecată, în rândurile publicului, la transpunerea fericită pe care actriţa a realizat-o.
Dramatizarea de către o femeie a romanului altei femei trezeşte naturale suspiciuni la adresa feminismului subiacent. Atâta cât este, însă, el e lipsit de stridenţă, iar actriţa ştie să-l înveşmânteze cu graţie. Feminismul minimal insistă pe drepturi egale şi reale de realizare pentru femei şi bărbaţi. Cel maximal pretinde că există o viziune culturală aparte, specifică gender-ului feminin, ireductibilă la umanismul generic, şi încearcă din răsputeri s-o articuleze. Cum varianta minimală şi-a atins scopul, rămâne celeilalte să-şi continue munca şi lupta. Pornind de la observaţia că atât bărbaţii, cât şi femeile tot depre phallus fantasmează, Jacques Lacan dezvoltă ideea că feminitatea nu este un principiu independent dintr-o binaritate, ca în dualismul ying-yang, ci doar o întregire a corpului imaginar (şi real) masculin, ajungând la concluzia provocatoare că femeia, ca atare, nu există: la femme n'existe pas. Împotriva acestei sentinţe, forţele unite ale feminismului de pretutindeni îşi continuă asaltul. Nu demult, am asistat la o reprezentaţie cu celebrele "Monologuri ale vaginului" de Eve Ensler, în care se propun modalităţi concrete de fantasmare asupra sexului "celeilalte", cu efecte amuzante, dar fără consecinţe alarmante pentru establishment-ul cultural macho.
Eroina interpretată de Silvia Codreanu nu caută nici emanciparea, pentru că o are, nici provocarea, pentru că n-o interesează. Ea suferă o criză de identitate, provenită dintr-o defecţiune de comunicare. Respingând codurile curente care reglementează exprimarea "eternului feminin", ea se află în căutarea unui discurs capabil să asambleze semnele verbale şi nonverbale într-o succesiune mai mult convingătoare decât seducătoare. Figura concretă care-i animă confesiunea este aceea a lui Don Juan, personaj antifeminist par excellence, cu care nu ezită să se confrunte şi cu care ar dori, de fapt, să se confunde. Ar dori să experimenteze contactul cool şi efemer, care contrazice dedicarea şi fuzionarea sentimentală. Reflecţiile amare legate de moartea unui partener arată însă că eroina se simte mai acasă în duioşie decât în fantezie.
Ca dramaturg şi regizor, Silvia Codreanu a ritmat excelent monologul, împărţindu-l în secţiuni organizate crescendo, cu intervale bine marcate prin citate muzicale din dramma giocoso a lui Mozart. A animat ambientul prin intervenţia decorativă a Gabrielei Ceciul şi a compus un joc de lumini care-i favoriza alternarea dramatică a expresiilor faciale. Ca actriţă, Silvia Codreanu a câştigat pariul cu publicul. A început în stil destins-conversaţional, derutându-i pe unii spectatori, care se credeau încă în prolog şi a continuat într-un stil din ce în ce mai elaborat, întorcând progresiv şurubul încordării. Actriţa are un simţ remarcabil al interactivităţii cu publicul, ştie exact până unde să meargă cu incitarea sălii şi unde să oprească tentativele exhibiţioniste ale spectatorilor mai năvalnici. Instinctul artistic sigur o ţine mereu în echilibru între naturaleţe şi sofisticărie. Ar trebui să i se ofere mai multe texte bune, altfel şi le va scrie singură şi o vom vedea mai rar pe scenă.