Liana Mânzat

Melancolia de dimineaţă

Mi-am pus ochelarii. Acum văd mult mai clar. Pe punga de pâine scrie Al fred Nobel Strasse ca şi cum ar scrie Al fatah. Îmi vine să râd mânzeşte, mă gândesc la bancul cu banca de spermă - "las' că-ţi arăt eu ţie Marlon Brando". Nimic nu e pierdut, totul e în ordine, ar fi trebuit să-mi iau ceva de citit cu mine. Rinoceri şi cămile dau ture, timpul e înaintat, am înţepenit ca de obicei pe un scaun, într-o poză tîmpă. Poate mă duc totuşi la frizer, puţină ordine în ziua de azi nu mi-ar strica. Ce să fac? Mi-e rău. Se aud clopote bătînd. Mă las pradă tristeţii. Ce plictiseală.

Vis întirziat

Mă urmăreşte în vis o femeie blondă. Îmi spune că poartă numele Maricica, îmi cere să mă opresc.
Ce prăpăd. M-am speriat de moarte. Aş vrea să strig.
- Linişteşte-te şi dormi mai departe. Dormi mai departe frumoasa mea.
Maricica ar vrea să mă opresc şi să mă uit înapoi. Eu îi spun să mă lase în pace, că nu îmi merge prea bine şi oricum nu îmi arde de nimic, ea ca o moară stricată insistă să mă întorc să văd zice ce am pierdut pe drum. Ar fi vorba de timp, am pierdut mult timp, un fapt ce mi-e şi mie absolut clar, nu ar trebui să stăruie atâta, viitorul apropiat şi viitorul viitor s-au împuţinat îngrijorător de tare repetă ea sacadat viitorul, hai sictir îmi zic şi ea îşi mişcă dezgustător trupul gras şi capul cu bucle proaspăt frizate, vai, vai, ce prăpăd, aş vrea să strig. Parcă ceva miroase fad, a umezeală.
Respir adânc privind fară chef caloriferul. Maricica a dispărut.
Cu un pai de plastic galbenhepatodepresiv sorb prezentul nopţii cu gust de suc de portocale. Sorb din pahar conştiinciosă, plină de speranţă.
- Noapte bună frumoasa mea, dormi liniştită.

Endzeitstimmung (Dispoziţie de sfirşit de lume)

Apa minerală din pahar bolboroseşte a singurătate. Nu pot s-o las, sofaua roşie şi televizorul mă atrag magic. În loc să-mi sprijin bărbia în pumn şi să-mi pierd gândurile cu privirea aţintită în zare, mă "uit" acum la televizor.
Două modalităţi de bază de a-mi petrece timpul: privitul în zare şi privitul la televizor. Există şi o a treia modalitate: să zac grămadă şi să fiu foarte tristă.
Iau la cunoştiinţă reclame de hirtie igienică, ştiri de front, noi detergenţi, şampoane. Când nemulţumirea se transformă în exasperare apăs pe telecomandă, imaginile se schimbă rapid, e ca şi cum aş face o cursă cu maşina. Neam prost moderatorul de pe ultimul canal, trupuri echipate in piele şi lac fac gimnastică ritmică pe MTV, în prim-plan, la alegere, pentru publicul masculin şlepuri cu decolteuri sau pentru toată lumea mîini masculine în prohab. şi se dansează.
Toţi sunt convinşi că fac treabă bună. "Business as usual". Se face seară. Între mine şi lume nu există nici o barieră. Iau din nou in primire telecomanda, da capo al fine şi apoi refren.

Roxanne iarna

Singură. Mereu acelaşi lucru, o zi gri şi nimic altceva. Afară pe stradă totul e îngheţat. Trotuarul, copacii şi puţinii trecători sunt înfăşuraţi într-o pojghiţă subţire şi tristă de gheaţă lucioasă.
Sunt încă singură în birou. E frig şi e linişte. Oraşul nu s-a trezit de tot, am pus de cafea, maşina bolboroseşte încet, înecat, ca o curcă. Posacă fac doi paşi până la fereastră şi îmi arunc din nou ochii pe stradă. Două babe - figuri din beţe de chibrit, stau la taifas. Ce-or fi avînd să-şi spună dimineaţa, atît de devreme?
Mi-e frig. De ani de zile mi-e tot frig. Îndur iernile ca pe o catastrofă, o stare prelungită de urgenţă ce-mi otrăveşte fiecare mişcare, fiecare gând. Oricât de fierbinţi ar fi caloriferele nu reuşesc să-mi amăgesc frigul, e ca şi cum retrăiesc sleită aceeaşi iarnă ceauşistă - caloriferele îngheţate, electricitatea şi apa tăiate. La seviciu in H, şedeam cu toţii la planşetă îmbrăcaţi în paltoane şi desenam frenetic (cu mânuşile trase pe mâini) parcelări minuscule de gospodării ţărăneşti: 200 m2 pe gospodărie. Ce vremuri. În locuinţa de la etajul trei, stăteam zgribulită în pat, ascultam "The Police" înfofolită în pături. Pierdută într-o stare de somnolenţă pustie şi rece visam că fac o baie fierbinte. Sau că conduc un automobil în Sahara.
Cafeaua e gata, îmi umplu o ceaşcă, dau drumul la radio şi George Michael se lăbărţează sonor cu Roxanne, o nouă interpretare. Prea delicat pentru gustul meu, un cântec ca o moluscă verde. În intersecţie maşini virează la dreapta, lămpile portocalii de semnalizare se sting şi se aprind convulsiv, peltic, mimând acelaşi orgasm rigid şi plictisitor. Ticăitul ceasului de perete e suspect, mă gândesc că timpul a înţepenit
într-o gaură rece de metrou. Nimic nu se schimbă, doar Roxanne durează prea mult, am măsurat timpul precis - patru minute şi doisprezece secunde. Police absolvea cântecul în trei minute şi doisprezece secunde şi oricum nu se compară! Un BMW roşu, suveran şi silenţios ca o felină, iese din garajul subteran, bariera se ridică, coboară din nou, mecanic, uşor sacadat.
Continui să stau in penumbră, in spatele ferestrei. Monotonia conştientă a respiraţiei proprii. Mă scobesc apatică în nas. E opt şi jumatate. Mă aşez pe scaun, iau un creion colorat in mâna, apoi zac ca un sac de cartofi. Imagini cu peisaje mutilate, resturi de fluturi şi cutii cu maimuţe, nu înţeleg nimic, în jur atâtea lucruri golite de sens.