Lucia Verona

Pictor de curte (3)
(fragment din romanul "Labirint obligatoriu)

Leonard medita cu ziarul în mînă. "Pictor de curte? Prin concurs? Mare scofală! O să cîștige vreunul din ăia care știu să se dea bine pe lîngă regenți, le pictează nevestele sau amantele, le dăruiesc tablouri cu orice ocazie sau fără nici o ocazie. Nu un pălmaș cinstit și prost ca mine, care n-am fost în stare să trimit un tablou nici la jubileul răposatului împărat. Sigur că ar fi interesant un concurs ca ăsta, așa, ca experiență de viață. Dar ce nevoie mai am eu de experiență acum cînd am hotărît să-mi închei viața?" Își mai turnă votcă în pahar, aprinse o țigară și mai citi o dată anunțul. Abia atunci observă data concursului. Chiar azi! Cum adică, ăștia anunță concursul de pe azi pe azi? Știam eu că nu e în regulă! Împături ziarul înainte de a-l arunca la gunoi (în unele momente era ordonat, chiar pedant) și abia atunci observă că era vechi de două săptămîni. Asta explica lucrurile. Oricum, era prea tîrziu, deja ora prînzului, concursul fusese anunțat pentru ora nouă. Ei, uite-așa, ratase și distracția asta. Nimic nu-i reușea, nici măcar să se sinucidă, mereu intervenea cineva, ceva, ba telefonul, ba administratorul, ba ziarul... Privi sticla de votcă. Încă nu se golise, mai avea de trăit preț de două pahare... Se auzi soneria de la intrare, apoi ușa se dădu de perete înainte ca Leonard să ajungă la ea.
- Ce faci, bă, stai și pilești de unul singur? - răcni din prag un omuleț chel, a cărui voce de bas contrasta cu statura pirpirie.
- Da, spuse posomorît Leonard.
- Te pomenești că te deranjez, insistă omulețul.
- Tocmai mă pregăteam să mă sinucid, il informă Leonard.
- Te-ai dilit, bă, tocmai azi?
- De ce nu azi, e zi de post?
- Mă așteptam să vii la concurs.
- Sînt prea bun pentru așa ceva... și, oricum, abia azi am citit anunțul. Dar ce, tu ai fost?
- Fost.
- Și?
- Ce și?
- Pe cine au angajat?
- Pe nimeni. Lu' ăla micu' nu i-a plăcut nici un portret.
- Stai, că nu pricep. Ia-mă încet.
- Mai ai votcă?
- Numai cît se vede. Hai, spune, ce legătură are ăla mic cu...?
- Așa, pe sec? Hai la birt, că e de povestit.
Leonard se îmbrăcă, adică își puse un tricou curat în locul celui purtat în casă, își trase în picioarele fără ciorapi o pereche de adidași vechi, apoi ieși împreună cu amicul lui și trînti ușa, fără să se obosească să încuie. De ce-ar fi încuiat, asta ar fi însemnat să aibă grijă să nu piardă cheia și oricum n-avea nimic care să tenteze vreun hoț. Doar tablourile, firește, dar Leonard nu era suficient de celebru ca hoții să le considere drept "marfă". Probabil nici n-ar fi fost pe gustul lor.
Leonard se opri în ușa blocului:
- Cap sau pajură?
- Cap.
Nu era vorba de dat cu banul, ci de cele două cîrciumi frecventate cu fidelitate de cei doi prieteni, "Capul Bunei Speranțe" și "Vulturul pescar". Diferența dintre ele era că una se afla la un sfert de milă de blocul lui Leonard, mergînd spre stînga, spre centru, iar cealaltă, cam la aceeași distanță, dar în direcția opusă.
- Cap, repetă chelul. Vin toți ai noștri.
Leonard dădu din umeri. N-avea chef de "ai noștri", dar era curios să afle ce se întîmplase la concurs. Porni cu pași mari în direcția indicată, urmat de Carlos, care alerga ca să poată ține pasul cu el. Formau o pereche ciudată, dar, paradoxal, deloc caraghioasă: uriașul Leonard, înalt de aproape doi metri, bărbos, cu plete lungi și minusculul Carlos, de nici un metru șaizeci , cu capul ca o sferă roz, bine lustruită, fără un fir de păr, dar cu obrazul împodobit de o mustață lungă și șerpuitoare, a la Dali.
Erau prieteni de cînd lumea, adică de cînd fuseseră exmatriculați de la Beaux Arts în anul trei, ei doi și încă un coleg, pentru că la un chef îl înjuraseră pe rector. După o lună fuseseră tustrei reînmatriculați de noul rector, numit între timp, în urma unor schimbări politice. Al treilea membru al grupului, Jean-Pierre, îi aștepta la masă.
- Încă puțin și mă îmbătam fără voi, le strigă cînd îi zări în ușa cîrciumii.
- Blasfemie! - răspunse Carlos. Cînd ți-oi da una cu poșetuța!
Jean-Pierre era homosexual, dar "nu pentru asta îl iubim", spunea Leonard. Preferințele lui sexuale nu împiedicau nicidecum prietenia cu cei doi, deoarece Jean-Pierre nu încercase niciodată să le facă curte ("Am cu totul alte gusturi"), iar ei se simțeau asigurați că prietenul lor nu va încerca să le seducă iubitele sau nevestele. Asta nu-i împiedica să glumească, mai ales că Jean-Pierre avea umor și nu se supăra.
Acum însă Leonard n-avea chef de glumă.
- De ce nu mi-ați spus și mie de concurs?
- N-ai zis tu să-ți uităm adresa și numărul de telefon cît ești cu Constance? întrebă candid Jean-Pierre.
- M-a părăsit, suspină Leonard, sînt prea sărac pentru ea. Hai, povestiți cum a fost.
Carlos deschise gura, dar nu apucă să spună nici o silabă. În ușa localului apăruse Daniel, pictor și el, arătînd ca o mască tragică.
- Ce-o fi cu ăsta?
- O mai fi viu?
- Băi, caricatură, ce-ai pățit?
Masca se apropie de masa lor.
- M-a părăsit Marie-Yvonne, spuse pe un ton funebru.
- Și ce-i cu asta? Și pe mine m-a părăsit Constance. Hai să bem. Garçon, încă un rînd de votcă!
Băutura își făcu efectul și Daniel povesti cum Marie-Yvonne, pe care o iubea atît de mult încît își părăsise și nevasta pentru ea, plecase cu un grup de colegi în Tahiti, la vernisajul expoziției "Pe urmele lui Gaugain", iar pe drum se încurcase cu Mishima, zis Mișa, un japonez care picta acuarele grațioase avînd ca subiect marea, vulcanul Fuji Yama sau Statuia Libertății, dar mai ales femei. Femei cu umbrelă, femei cu pălărie, femei cu buchete de flori. Idila nu se încheiase odată cu excursia de studii, iar la întoarcere, adică în dimineața aceea, Marie-Yvonne își împachetase lucrurile și-i spusese adio lui Daniel.
- Tocmai ăla, care nu-i ajunge nici pînă la buric? Să mă lase pe mine pentru un japonez? Ce-o fi găsit la el, fir'ar a dracului de curvă!
Cei trei amici încercară să-l consoleze.
- Bă, și pe mine m-a lăsat Constance și nu fac atîta dramă, zise Leonard, uitînd că numai cu cîteva ore în urmă voise să se sinucidă.
Daniel bea și înjura, înjura și bea, iar Leonard, Jean-Pierre și Carlos își arătau compasiunea în același mod. Daniel era deja aproape anesteziat, înjura și plîngea din inerție, cînd la masă apăru ca din senin un individ mic de statură, cu ochi oblici și chip măsliniu. Noul venit se înclină adînc, plin de respect și puse în fața lui Daniel un pachețel învelit cu grijă în hîrtie glasată galben-aurie. Se mai înclină o dată, și mai adînc, apoi dispăru așa cum apăruse, fără să scoată o vorbă.
- Mi s-a părut mie, sau a fost Mișa pe-aici? întrebă Carlos.
- Chiar el, confirmă Jean-Pierre.
- Cu un cadou pentru Daniel. Ce-o fi înăuntru?
- Hai, bă, deschide-l o dată!
- E ziua ta azi?
Complet zăpăcit de neașteptata apariție și dispariție a rivalului nipon, Daniel desfăcu hîrtia cu degete tremurînde. Pachetul conținea un origami, adică o cutiuță japoneză confecționată manual după o artă străveche, din hîrtie dungată. Din ce în ce mai uluit, Daniel dechise cutiuța. Înăuntru se afla un deget. Un deget mic de la mîna stîngă, cu unghia tăiată scurt. Aparținuse, fără îndoială, unui bărbat.
- Fire'aș al naibii! exclamă Carlos.
- Băi, fraților, Mișa al nostru e viță de samurai, spuse admirativ Leonard, care fusese în Japonia.
Daniel se uita prostit la deget.
- Cce-ce-i asta? se bîlbîi el.
- Cum ce? Degetul lui Mishima, răspunse detașat Jean-Pierre.
Trezindu-se brusc, Daniel smuci cutia de pe masă și alergă spre ușă zbierînd cît îl țineau plămînii:
- Mișa! Mishima! Tîmpitule, n-am nevoie de degetul tău! și fugi cu pași împleticiți după japonez. Acesta, mai sprinten, reuși să scape de urmăritor, care, într-un tîrziu, se întoarse pleoștit la masă. Între timp, cei trei prieteni hotărîseră soarta degetului mic al lui Mishima și acționaseră în consecință, cu concursul patronului. Cînd Daniel reveni gîfîind și strîngînd în mînă cutiuța, pe masă îl aștepta un borcan de nescafe gol, bine spălat și o sticlă pe care scria: "Alcool dublu rafinat, 90Ș".
- Asta ce mai e?
- Să-l pui în spirt, să ai ce arăta nepoților, zise Jean-Pierre.
- Doar dacă nu preferi să ți-l bagi în cur, adăugă cu amabilitate Leonard.
- Voi ați înnebunit!
- Nebun ești tu! Doar n-o să lași să putrezească bunătate de deget japonez.
Daniel începu să plîngă.
- Vreau să i-l dau înapoi, să și-l pună la loc, scînci el.
- Cîtă sensibilitate!
- Ce suflet de artist!
- Bă, ăsta-i samurai. Așa-i obiceiul la ei. Ți-a luat gagica, își retează degetul. E un ritual întreg, au și un cuțit special pentru treaba asta, se răsti Leonard. Mai bine moare decît să-și pună degetul la loc!
- Tu n-ai fi în stare de așa ceva, habar n-ai ce-i onoarea!
- Hai, bagă-l în spirt și du-l acasă, în amintirea unui bărbat adevărat, îl îndemnă Jean-Pierre.
După încă o votcă mare, Daniel adormi pe bancheta de mușama. Cei trei continuară discuția despre postul de pictor al Curții și despre concurs.
- Ai să regreți toată viața că n-ai venit, Leo, n-am mai văzut ceva atît de hazos de ani de zile, spuse Jean-Pierre.
- A fost de tot căcatul, întări și Carlos.
- Ne-au pus numere pe spate, ca la concursurile de dans, de-mi venea tot timpul să ridic piciorul.
- Să fi văzut ce aere de cunoscători își dădeau regenții, puteai să mori de rîs.
- Mulți concurenți?
- Nu prea. Vreo cincisprezece. Domnule, să știi că au luat în serios concursul! Umili ca niște șoricei, dar plini de solemnitate academică, dacă înțelegi ce spun.
- Da, e clar.
- Se făceau că studiază perspectiva, închideau cîte un ochi, puneau mîna streașină să vadă, vezi Doamne, cum cade lumina...
- Și se extaziau în fața modelului.
- Era bine tipa?
- Ce tipă, ai înnebunit?
- Nu spuneai tu de model?
- Nu, bă, tolomacule, modelul era chiar Majestatea sa.
- Ce-i drept, e frumușel, zise Jean-Pierre.
- Și obraznic cît încape. Îmi venea să-l plesnesc.
- Lese-majesté!
- La urma urmei, nu-i decît un copil.
- Dar ce copil! Auzi, "nu sînt satisfăcut de niciunul"!
- "Timpul nu-mi mai permite să pozez astăzi"!
- Și cum, mă, n-ați reușit voi să faceți ceva pe placul lui?
- Leo dragă, eu m-am dus să mă distrez, nu să ajung zugrav imperial. Dar nu puteam să desenez în stilul meu, că nu-mi dă mîna să mă pun rău cu Curtea.
- Din același motiv n-am vrut nici eu să mă desfășor, așa că am făcut portretul clasic de copil, ca în studenție cînd desenam în piață să mai scot un ban: ochi mari, nas cîrn, obrăjori trandafirii, cîrlionți aurii. Un kitsch clasa-ntîi. Dar știi ceva? Cred că ăla micu' s-a prins că mă joc. S-a oprit în dreptul meu și a zis: "Chiar vi se pare că am ochi albaștri?". După care, îți jur, mi-a făcut cu ochiul.
- Are umor puștiul!
- Vai de capul lui, mititelul, cu regenții ăia în jurul lui!
- "Singur printre regenți"! Grozav titlu!
- Am o idee. Cînd se reia concursul?
- Cînd "îi va permite timpul" împăratului.
- O.K., hai să facem un plan de bătaie.
- Numit, firește, "plan diabolic".
- Evident.
După ce puseră la punct planul, în cele mai mici detalii, cei trei mai băură o votcă, îl treziră, cu eforturi unite, pe Daniel, care sforăia pașnic la picioarele lor și-l transportară acasă cu degetul lui Mishima cu tot. Apoi se despărțiră și începură să se pregătească de luptă.
În aceeași seară de vineri, mediile de informare anunțară noua dată de desfășurare a concursului. Era programat pentru următoarea zi lucrătoare, adică marți; week-endul fusese prelungit din cauza meciului imperial.
Trei zile Leonard stătu în casă și pictă, fără să pună în gură nici măcar o picătură de alcool. Voia să fie în cea mai bună formă la concurs, așa că bău lapte și mîncă legume, fructe, pește și alte alimente declarate sănătoase. Cei doi prieteni ai săi își petrecură timpul în același mod sportiv. Se întîlneau serile la Jean-Pierre, răsfoiau albume de artă, își arătau unii altora lucrările, își pregăteau veștmintele pentru ziua cea mare. Nu mai rîdeau, nu mai glumeau.
- Ce-aș mai rade o votcă! oftă Carlos.
- Ce-i aia? întrebă candid Jean-Pierre.
- Carlos, parcă am stabilit o treabă...
- Ho, abstinenților, am zis și eu așa. Ce, v-am obligat să beți?
În seara dinaintea concursului, jurnalul televiziunii fu prezentat de o nouă crainică. Prin lifturile televiziunii și pe culoare, persoane bine informate susțineau că este protejata directorului general. A noului director general, pentru că cel vechi făcuse infarct la auzul veștii că și al doilea concurs trebuia transmis în direct.
- Să fiu al naibii dacă asta nu e Constance! exclamă Carlos.
Leonard, care ura televizorul și stătea cu spatele, se întoarse brusc.
- Da, măi, ea e! S-a ajuns, și-a văzut visul cu ochii. Păi puteam eu să-i ofer una ca asta? Culmea este că nici nu-mi pasă. Și cînd mă gîndesc că am vrut să mă sinucid pentru ea... Nici măcar nu e telegenică, ia uitați-vă ce asimetrie...
- Taci din gură, vorbește de concurs!
Bîlbîindu-se de emoție, fata anunță că de această dată concursul pentru funcția de pictor al Curții imperiale va începe la ora 11.
- Nu e rău, putem și noi să dormim ca lumea.
- Dar dacă i se face foame lu' ăla micu'?
- Oricum, în două ore se plictisește, așa că trebuie să-i dăm bătaie.
- Deci, băieți, ne-am înțeles. Facem exact cum am stabilit. Sînt sigur că dăm lovitura!

(va urma)

Lucia Verona