Lucia Verona

Pictor de curte (3)
(fragment din romanul "Labirint obligatoriu)

Leonard medita cu ziarul în mînă. "Pictor de curte? Prin concurs? Mare scofală! O să cîştige vreunul din ăia care ştiu să se dea bine pe lîngă regenţi, le pictează nevestele sau amantele, le dăruiesc tablouri cu orice ocazie sau fără nici o ocazie. Nu un pălmaş cinstit şi prost ca mine, care n-am fost în stare să trimit un tablou nici la jubileul răposatului împărat. Sigur că ar fi interesant un concurs ca ăsta, aşa, ca experienţă de viaţă. Dar ce nevoie mai am eu de experienţă acum cînd am hotărît să-mi închei viaţa?" Îşi mai turnă votcă în pahar, aprinse o ţigară şi mai citi o dată anunţul. Abia atunci observă data concursului. Chiar azi! Cum adică, ăştia anunţă concursul de pe azi pe azi? Ştiam eu că nu e în regulă! Împături ziarul înainte de a-l arunca la gunoi (în unele momente era ordonat, chiar pedant) şi abia atunci observă că era vechi de două săptămîni. Asta explica lucrurile. Oricum, era prea tîrziu, deja ora prînzului, concursul fusese anunţat pentru ora nouă. Ei, uite-aşa, ratase şi distracţia asta. Nimic nu-i reuşea, nici măcar să se sinucidă, mereu intervenea cineva, ceva, ba telefonul, ba administratorul, ba ziarul... Privi sticla de votcă. Încă nu se golise, mai avea de trăit preţ de două pahare... Se auzi soneria de la intrare, apoi uşa se dădu de perete înainte ca Leonard să ajungă la ea.
- Ce faci, bă, stai şi pileşti de unul singur? - răcni din prag un omuleţ chel, a cărui voce de bas contrasta cu statura pirpirie.
- Da, spuse posomorît Leonard.
- Te pomeneşti că te deranjez, insistă omuleţul.
- Tocmai mă pregăteam să mă sinucid, il informă Leonard.
- Te-ai dilit, bă, tocmai azi?
- De ce nu azi, e zi de post?
- Mă aşteptam să vii la concurs.
- Sînt prea bun pentru aşa ceva... şi, oricum, abia azi am citit anunţul. Dar ce, tu ai fost?
- Fost.
- Şi?
- Ce şi?
- Pe cine au angajat?
- Pe nimeni. Lu' ăla micu' nu i-a plăcut nici un portret.
- Stai, că nu pricep. Ia-mă încet.
- Mai ai votcă?
- Numai cît se vede. Hai, spune, ce legătură are ăla mic cu...?
- Aşa, pe sec? Hai la birt, că e de povestit.
Leonard se îmbrăcă, adică îşi puse un tricou curat în locul celui purtat în casă, îşi trase în picioarele fără ciorapi o pereche de adidaşi vechi, apoi ieşi împreună cu amicul lui şi trînti uşa, fără să se obosească să încuie. De ce-ar fi încuiat, asta ar fi însemnat să aibă grijă să nu piardă cheia şi oricum n-avea nimic care să tenteze vreun hoţ. Doar tablourile, fireşte, dar Leonard nu era suficient de celebru ca hoţii să le considere drept "marfă". Probabil nici n-ar fi fost pe gustul lor.
Leonard se opri în uşa blocului:
- Cap sau pajură?
- Cap.
Nu era vorba de dat cu banul, ci de cele două cîrciumi frecventate cu fidelitate de cei doi prieteni, "Capul Bunei Speranţe" şi "Vulturul pescar". Diferenţa dintre ele era că una se afla la un sfert de milă de blocul lui Leonard, mergînd spre stînga, spre centru, iar cealaltă, cam la aceeaşi distanţă, dar în direcţia opusă.
- Cap, repetă chelul. Vin toţi ai noştri.
Leonard dădu din umeri. N-avea chef de "ai noştri", dar era curios să afle ce se întîmplase la concurs. Porni cu paşi mari în direcţia indicată, urmat de Carlos, care alerga ca să poată ţine pasul cu el. Formau o pereche ciudată, dar, paradoxal, deloc caraghioasă: uriaşul Leonard, înalt de aproape doi metri, bărbos, cu plete lungi şi minusculul Carlos, de nici un metru şaizeci , cu capul ca o sferă roz, bine lustruită, fără un fir de păr, dar cu obrazul împodobit de o mustaţă lungă şi şerpuitoare, a la Dali.
Erau prieteni de cînd lumea, adică de cînd fuseseră exmatriculaţi de la Beaux Arts în anul trei, ei doi şi încă un coleg, pentru că la un chef îl înjuraseră pe rector. După o lună fuseseră tustrei reînmatriculaţi de noul rector, numit între timp, în urma unor schimbări politice. Al treilea membru al grupului, Jean-Pierre, îi aştepta la masă.
- Încă puţin şi mă îmbătam fără voi, le strigă cînd îi zări în uşa cîrciumii.
- Blasfemie! - răspunse Carlos. Cînd ţi-oi da una cu poşetuţa!
Jean-Pierre era homosexual, dar "nu pentru asta îl iubim", spunea Leonard. Preferinţele lui sexuale nu împiedicau nicidecum prietenia cu cei doi, deoarece Jean-Pierre nu încercase niciodată să le facă curte ("Am cu totul alte gusturi"), iar ei se simţeau asiguraţi că prietenul lor nu va încerca să le seducă iubitele sau nevestele. Asta nu-i împiedica să glumească, mai ales că Jean-Pierre avea umor şi nu se supăra.
Acum însă Leonard n-avea chef de glumă.
- De ce nu mi-aţi spus şi mie de concurs?
- N-ai zis tu să-ţi uităm adresa şi numărul de telefon cît eşti cu Constance? întrebă candid Jean-Pierre.
- M-a părăsit, suspină Leonard, sînt prea sărac pentru ea. Hai, povestiţi cum a fost.
Carlos deschise gura, dar nu apucă să spună nici o silabă. În uşa localului apăruse Daniel, pictor şi el, arătînd ca o mască tragică.
- Ce-o fi cu ăsta?
- O mai fi viu?
- Băi, caricatură, ce-ai păţit?
Masca se apropie de masa lor.
- M-a părăsit Marie-Yvonne, spuse pe un ton funebru.
- Şi ce-i cu asta? Şi pe mine m-a părăsit Constance. Hai să bem. Garçon, încă un rînd de votcă!
Băutura îşi făcu efectul şi Daniel povesti cum Marie-Yvonne, pe care o iubea atît de mult încît îşi părăsise şi nevasta pentru ea, plecase cu un grup de colegi în Tahiti, la vernisajul expoziţiei "Pe urmele lui Gaugain", iar pe drum se încurcase cu Mishima, zis Mişa, un japonez care picta acuarele graţioase avînd ca subiect marea, vulcanul Fuji Yama sau Statuia Libertăţii, dar mai ales femei. Femei cu umbrelă, femei cu pălărie, femei cu buchete de flori. Idila nu se încheiase odată cu excursia de studii, iar la întoarcere, adică în dimineaţa aceea, Marie-Yvonne îşi împachetase lucrurile şi-i spusese adio lui Daniel.
- Tocmai ăla, care nu-i ajunge nici pînă la buric? Să mă lase pe mine pentru un japonez? Ce-o fi găsit la el, fir'ar a dracului de curvă!
Cei trei amici încercară să-l consoleze.
- Bă, şi pe mine m-a lăsat Constance şi nu fac atîta dramă, zise Leonard, uitînd că numai cu cîteva ore în urmă voise să se sinucidă.
Daniel bea şi înjura, înjura şi bea, iar Leonard, Jean-Pierre şi Carlos îşi arătau compasiunea în acelaşi mod. Daniel era deja aproape anesteziat, înjura şi plîngea din inerţie, cînd la masă apăru ca din senin un individ mic de statură, cu ochi oblici şi chip măsliniu. Noul venit se înclină adînc, plin de respect şi puse în faţa lui Daniel un pacheţel învelit cu grijă în hîrtie glasată galben-aurie. Se mai înclină o dată, şi mai adînc, apoi dispăru aşa cum apăruse, fără să scoată o vorbă.
- Mi s-a părut mie, sau a fost Mişa pe-aici? întrebă Carlos.
- Chiar el, confirmă Jean-Pierre.
- Cu un cadou pentru Daniel. Ce-o fi înăuntru?
- Hai, bă, deschide-l o dată!
- E ziua ta azi?
Complet zăpăcit de neaşteptata apariţie şi dispariţie a rivalului nipon, Daniel desfăcu hîrtia cu degete tremurînde. Pachetul conţinea un origami, adică o cutiuţă japoneză confecţionată manual după o artă străveche, din hîrtie dungată. Din ce în ce mai uluit, Daniel dechise cutiuţa. Înăuntru se afla un deget. Un deget mic de la mîna stîngă, cu unghia tăiată scurt. Aparţinuse, fără îndoială, unui bărbat.
- Fire'aş al naibii! exclamă Carlos.
- Băi, fraţilor, Mişa al nostru e viţă de samurai, spuse admirativ Leonard, care fusese în Japonia.
Daniel se uita prostit la deget.
- Cce-ce-i asta? se bîlbîi el.
- Cum ce? Degetul lui Mishima, răspunse detaşat Jean-Pierre.
Trezindu-se brusc, Daniel smuci cutia de pe masă şi alergă spre uşă zbierînd cît îl ţineau plămînii:
- Mişa! Mishima! Tîmpitule, n-am nevoie de degetul tău! şi fugi cu paşi împleticiţi după japonez. Acesta, mai sprinten, reuşi să scape de urmăritor, care, într-un tîrziu, se întoarse pleoştit la masă. Între timp, cei trei prieteni hotărîseră soarta degetului mic al lui Mishima şi acţionaseră în consecinţă, cu concursul patronului. Cînd Daniel reveni gîfîind şi strîngînd în mînă cutiuţa, pe masă îl aştepta un borcan de nescafe gol, bine spălat şi o sticlă pe care scria: "Alcool dublu rafinat, 90Ş".
- Asta ce mai e?
- Să-l pui în spirt, să ai ce arăta nepoţilor, zise Jean-Pierre.
- Doar dacă nu preferi să ţi-l bagi în cur, adăugă cu amabilitate Leonard.
- Voi aţi înnebunit!
- Nebun eşti tu! Doar n-o să laşi să putrezească bunătate de deget japonez.
Daniel începu să plîngă.
- Vreau să i-l dau înapoi, să şi-l pună la loc, scînci el.
- Cîtă sensibilitate!
- Ce suflet de artist!
- Bă, ăsta-i samurai. Aşa-i obiceiul la ei. Ţi-a luat gagica, îşi retează degetul. E un ritual întreg, au şi un cuţit special pentru treaba asta, se răsti Leonard. Mai bine moare decît să-şi pună degetul la loc!
- Tu n-ai fi în stare de aşa ceva, habar n-ai ce-i onoarea!
- Hai, bagă-l în spirt şi du-l acasă, în amintirea unui bărbat adevărat, îl îndemnă Jean-Pierre.
După încă o votcă mare, Daniel adormi pe bancheta de muşama. Cei trei continuară discuţia despre postul de pictor al Curţii şi despre concurs.
- Ai să regreţi toată viaţa că n-ai venit, Leo, n-am mai văzut ceva atît de hazos de ani de zile, spuse Jean-Pierre.
- A fost de tot căcatul, întări şi Carlos.
- Ne-au pus numere pe spate, ca la concursurile de dans, de-mi venea tot timpul să ridic piciorul.
- Să fi văzut ce aere de cunoscători îşi dădeau regenţii, puteai să mori de rîs.
- Mulţi concurenţi?
- Nu prea. Vreo cincisprezece. Domnule, să ştii că au luat în serios concursul! Umili ca nişte şoricei, dar plini de solemnitate academică, dacă înţelegi ce spun.
- Da, e clar.
- Se făceau că studiază perspectiva, închideau cîte un ochi, puneau mîna streaşină să vadă, vezi Doamne, cum cade lumina...
- Şi se extaziau în faţa modelului.
- Era bine tipa?
- Ce tipă, ai înnebunit?
- Nu spuneai tu de model?
- Nu, bă, tolomacule, modelul era chiar Majestatea sa.
- Ce-i drept, e frumuşel, zise Jean-Pierre.
- Şi obraznic cît încape. Îmi venea să-l plesnesc.
- Lese-majesté!
- La urma urmei, nu-i decît un copil.
- Dar ce copil! Auzi, "nu sînt satisfăcut de niciunul"!
- "Timpul nu-mi mai permite să pozez astăzi"!
- Şi cum, mă, n-aţi reuşit voi să faceţi ceva pe placul lui?
- Leo dragă, eu m-am dus să mă distrez, nu să ajung zugrav imperial. Dar nu puteam să desenez în stilul meu, că nu-mi dă mîna să mă pun rău cu Curtea.
- Din acelaşi motiv n-am vrut nici eu să mă desfăşor, aşa că am făcut portretul clasic de copil, ca în studenţie cînd desenam în piaţă să mai scot un ban: ochi mari, nas cîrn, obrăjori trandafirii, cîrlionţi aurii. Un kitsch clasa-ntîi. Dar ştii ceva? Cred că ăla micu' s-a prins că mă joc. S-a oprit în dreptul meu şi a zis: "Chiar vi se pare că am ochi albaştri?". După care, îţi jur, mi-a făcut cu ochiul.
- Are umor puştiul!
- Vai de capul lui, mititelul, cu regenţii ăia în jurul lui!
- "Singur printre regenţi"! Grozav titlu!
- Am o idee. Cînd se reia concursul?
- Cînd "îi va permite timpul" împăratului.
- O.K., hai să facem un plan de bătaie.
- Numit, fireşte, "plan diabolic".
- Evident.
După ce puseră la punct planul, în cele mai mici detalii, cei trei mai băură o votcă, îl treziră, cu eforturi unite, pe Daniel, care sforăia paşnic la picioarele lor şi-l transportară acasă cu degetul lui Mishima cu tot. Apoi se despărţiră şi începură să se pregătească de luptă.
În aceeaşi seară de vineri, mediile de informare anunţară noua dată de desfăşurare a concursului. Era programat pentru următoarea zi lucrătoare, adică marţi; week-endul fusese prelungit din cauza meciului imperial.
Trei zile Leonard stătu în casă şi pictă, fără să pună în gură nici măcar o picătură de alcool. Voia să fie în cea mai bună formă la concurs, aşa că bău lapte şi mîncă legume, fructe, peşte şi alte alimente declarate sănătoase. Cei doi prieteni ai săi îşi petrecură timpul în acelaşi mod sportiv. Se întîlneau serile la Jean-Pierre, răsfoiau albume de artă, îşi arătau unii altora lucrările, îşi pregăteau veştmintele pentru ziua cea mare. Nu mai rîdeau, nu mai glumeau.
- Ce-aş mai rade o votcă! oftă Carlos.
- Ce-i aia? întrebă candid Jean-Pierre.
- Carlos, parcă am stabilit o treabă...
- Ho, abstinenţilor, am zis şi eu aşa. Ce, v-am obligat să beţi?
În seara dinaintea concursului, jurnalul televiziunii fu prezentat de o nouă crainică. Prin lifturile televiziunii şi pe culoare, persoane bine informate susţineau că este protejata directorului general. A noului director general, pentru că cel vechi făcuse infarct la auzul veştii că şi al doilea concurs trebuia transmis în direct.
- Să fiu al naibii dacă asta nu e Constance! exclamă Carlos.
Leonard, care ura televizorul şi stătea cu spatele, se întoarse brusc.
- Da, măi, ea e! S-a ajuns, şi-a văzut visul cu ochii. Păi puteam eu să-i ofer una ca asta? Culmea este că nici nu-mi pasă. Şi cînd mă gîndesc că am vrut să mă sinucid pentru ea... Nici măcar nu e telegenică, ia uitaţi-vă ce asimetrie...
- Taci din gură, vorbeşte de concurs!
Bîlbîindu-se de emoţie, fata anunţă că de această dată concursul pentru funcţia de pictor al Curţii imperiale va începe la ora 11.
- Nu e rău, putem şi noi să dormim ca lumea.
- Dar dacă i se face foame lu' ăla micu'?
- Oricum, în două ore se plictiseşte, aşa că trebuie să-i dăm bătaie.
- Deci, băieţi, ne-am înţeles. Facem exact cum am stabilit. Sînt sigur că dăm lovitura!

(va urma)