minOrele
de fizică
optica
Motto:
"O, tu, umbră pieritoare cu adâncii triștii ochi,
Dulci-s ochii umbrei tale, nu le fie de diochi!"
Mihai Eminescu
cum mergem
noi așa
la o distanță oarecare unul de celălat,
umbrele ni se țin de mînă pe asfalt.
crezi, poate, că din întîmplare,
dar eu dinadins -
tîmpla ta - ( nu pe fildeșa) ,
pe cea neagră, prăvălită
în pietriș,
cu buzele-mi răsturnate, întunecate
ți-am atins
și în mîinile de fum,
la pieptul ca de scrum,
extatic
am cuprins
capul tău de abur sur,
fantomatic.
de - ai ști cum, o, de-ai ști cum,
făptura ta de noapte
din oglinda pietruită -
ntinsă jos
îți mîngîi in lung de drum,
o alint pe bulevarde, trupul lungul
mi se pierde
după chipul tău frumos,
fumegos
iară sufletul se împle
de farmecul umbros,
ah, din ce în ce mai dureros
ay ay ay , ce mai
dezmierdare
pe caldarîmuri și pe trotuare
netezesc încet
și leneș fruntea ta cea liniștită
și cojile de smințe și șotronul cel de cridă,
ambalajuri d -eugenii, poleieli de șocolată
ce le întîlnește -n cale
gura mea nedefinită
și călcată în picioare,
visătoare, surîzîndă, îndrăgostită
străduțe dulci ca-n
bucurești,
pe nicăieereea nuu găăsești
păstrăm în continuare
aceeași regulamentară depărtare,
dar mîna de o ridic puțin, încă,
atît-
închipuit mi te prind galeș pe după gît
care la ora asta ți-e mai lung ca de-obicei
din cauza solstițiului
și eu mă las iar pradă viciului
de a-ți traversa conturul cu palmele, pe alei.
iartă -mă că mi-am pus rochia asta
cea mai de doliu, informa
care își schimbă la fiecare răscruce
croiala, enorma,cea mai lălîie-
în ea sînt ca o momîie,
dar numai în ea își pot îngădui
degetele - mi fantaste, albăstrii,
să -ți mîngîie părul, obrazul de cărbune
odihnit în pat de-asfalt, umerii ;
un pic mîna de- o cobor,
mijlocul ți-l înfășor ,
asta cu toate
că noi niciuneledate
nu ne atingem
în realitate
soare, soare,
hai, punctează cu-al tău foc
umbre fără de noroc
într-o pictură mișcătoare
cu vibrări de violet
pe paviment
lalelee, lalelee,
ziiduuri, stradeele,
frumoasele mele podeelee
sărutare umbră
veche,
foame nu-mi e, nici mi-e sete,
habar n-am de codrul verde,
dar mi-e ciudă pe un nor
care trece călător
cînd mi-e, bade, cel mai dor
și nu poci să ți-împresor
pe poteci ori pe cărări
mlădierea de fuior
toarsă dulce de cu zori
o , desmiardă
palmă plată -
pată scursă la picioare,
fruntea, mîna lui căprui
ce-s covor pisicului,
o, desmiardă pîn mai e ulița caldă,
pîn e jună cea lumină
și dogoarea nu-i bătrînă -
aproape fiind să moară,
nendurată căutînd - să apună;
cît nu vine noaptea - adîncă
ș-avem clipa, avem raza
care ne mai ține încă,
ne-mpreună . în alcovul cu pietriș,
făr să știi, pe furiș ne cunună.
Nunul mare - mîndrul soare,
iar de nună mîndra lună
Și stele făclii,
Păsărele mii -
porumbei vin și se-așază
peste vălul meu de smoală
calcă, ciugulesc, destramă
rochia mea neguroasă
de mireasă mincinoasă
și nu știu, romeo de brună spumă
dacă e privighetoarea sau ciocîrlia,
cea care cîntă
la ora la care nu mai avem umbră
habaar n-ai tuu ,
de cîte ori
am sărutat și ce fioori, cu buze de antracit,
habaar n-ai tuu,
chipul tău închipuit pe cărare oglindit,
ce răcori,
pleoapele plecatele, de granit.
mi-e arșița cea mai cea,
vipia, canicula,
lasă-mă la umbra ta
că nimica n-oi strica
fără numa reflexia,
refracția, iluminația,
aș rupe- un foton mititel
să bat un cui subțirel
să - mi atîrn pofta în el;
habaar n-ai tuuu
cum pe atunci
cînd ne plimbam printre spelunci,
cuprindeam de subsuori
geamănu-ți ca și de nori
de pe ziduri, de prin flori
de-atîtea ori , de-atîtea ori
și mă mir cum de lumina
să -nsereze se îndură
cînd eu îmi petrec cu dragul
piatră-n piatră
pată-n pată
undă - n undă
cine pe-o astfel de plimbare bogată,
ispititoare-autostradă,
nu și-ar toci încălțămintea lui toată
n-ai să știii, n-ai
să știi niciodaaată
cît de mult te-am iubit
și cît te-am adumbrit
pe mozaicuri și pe dale
din creștet pîn la picioare;
n-ai să știiii, n-ai să-știi niciodaată
alintat- am alintat
orașul în lung și-n lat -
caldarîmul suspina înfiorat,
de emoție nădușit,
smoala lui s-a topit,
gresie, marmură, granit,
alei, maidanele de lut
mă cunoșteau amănunțit,
tu nu m-ai cunoscut
mergi la un pas alăturea,
știu ți se pare ciudat
cum merg cu brațul ușor ridicat
care mi-a și amorțit,
dar cum, cum aș putea
să nu te țin
la pieptul meu evanescent,
latent, reflectat pe ciment
să nu te țin, zic -
amiaza toată înlănțuit -
spre asfințit, soarele arde ca para,
ah, în curînd amurgește,
ah, în curînd chipu-ți de beznă pălește,
piere . mierea lui brună, vai se topește
ziua întreagă, strada întreagă
spune - ți voi, castă fantasmă -
cît îmi ești dragă;
deși departe deolaltă amîndoi
ne-om răzima capetele prelungi unul
de altul
și surîzînd (vei ghici?) se vor contopi
frunți, obraze, piepturi de cernite stafii
sub înaltul vechiul astru aflat în apus.
fruntea neagră-n părul negru
pe-al meu părelnic braț s-o culci,
lăsînd pradă umbrei mele,
buze iluzorii, dulci.
negurile ni se-adună pe perinele de humă
care mărginesc
o baltă,
a neființei haruri goale mai nu pot să mă încapă,
gura mea - ți -astupă gura , cu țărînă se adapă
