Numerele sălbatice

Philibert Schogt
De wilde getallen, Amsterdam, 1999

Isaac Swift a fost cîndva o tînără speranţă a matematicii americane. Acum are treizecisicinci de ani şi se apropie rapid de vîrsta menopauzei înb matematică. Cînd priveşte în urmă nu vede nimic. O carieră universitară nici măcar medie ci de-a dreptul mediocră. Cîteva articole publicate pe ici pe colo, nimic remarcabil, dintre cele despre care se spune ca numărul mediu de cititori este 1, inclusiv autorul.

Astăzi însă este ziua lui cea mare. Dimitri Arkanov, colegul lui şi una dintre marile autorităţi în domeniu, tocmai i-a verificat soluţia pe care el, Isaac, a dat-o celebrei probleme a numerelor sălbatice. Anii lungi de umilinţe şi neputinţe sunt uitaţi, soţia care l-a părăsit nu mai contează, nimic nu-i poate umbri marea realizare. Sau poate?

Leonard Vale a fost profesor de liceu. A predat mulţi ani matematică. Într-o zi, atras de salariile mari, s-a hotărît să se mute la o şcoală din Alaska. Noaptea polară şi izolarea (nu chiar 'telectualu' într-un sat de igluuri dar prea departe) l-au zdruncinat nervos. Cel puţin aşa susţin unii, pentru că el însuşi nu s-a simţit niciodată mai bine. Revenit din Alaska reciteşte toate manualele de şcoală, începînd cu cele de clasa întîi, şi toate îi oferă nebănuite delicii, ca şi cum abia acum ar fi început să vadă. Şi chiar vede. Dincolo de toate aceste mărunte teorii există întregul matematicii pe care de-abia acum începe să-l vadă. Cum ar fi fost păcat să se oprească aici se înscrie la colegiu (pe care deja îl absolvise) pentru a face din nou toate cursurile.

La început profesorii îl privesc amuzaţi. Un bărbat de peste cincizeci de ani, îmbrăcat în costum, cu cravată şi cărînd după el un casetofon de mărimea unui geamantan ar fi într-o sală de curs americană o prezenţă la fel de insolită precum aceea a unei girafe. D-l Vale nu se mulţumeşte însă numai să asiste la cursuri şi să le înregistreze. El are întrebări. Multe, chiar dacă retorice. Întrerupe cursurile cam o dată la două minute cu o întrebare care nu are nici o legătură cu subiectul, pentru ca apoi să împărtăşească întregii grupe Răspunsul, rezultat al îndelungilor sale meditaţii.

Cum situaţia ajunge curînd la cote intolerabile profesorii se decid să facă ceva. Sora d-lui Vale, cea care îl are în grijă, este chemată şi i se spun următoarele: întrucît d-l Vale a absolvit deja colegiul prezenţa lui la cursuri este cumva ilegală. Totuşi profesorii îl vor tolera în clasă dacă acesta încetează să mai întrerupă. I se oferă în schimb posibilitatea de a pune întrebări în cadrul unei discuţii săptămînale cu unul dintre profesori.

Idea merge. D-l Vale stă cuminte în clasă pentru a se dezlănţui în particular cu teoremele pe care le demonstrează săptămînă de săptămînă. Descoperă o constantă care îi poartă de-acuma numele şi cu care loveşte problemă după problemă. Nici una nu-i rezistă. Printre ele şi celebra problemă a numerelor sălbatice, a cărei soluţie i-o arată profesorului Isaac Swift.

După cîteva săptămîni d-l Vale vede manuscrisul soluţiei lui Isaac, tocmai cînd Dimitri Arkanov terminase de verificat. Aici începe circul, care se va termina a doua zi cu d-l Vale încercînd să-l omoare pe Isaac şi cu poliţia care confiscă manuscrisele pentru a determina dacă soluţia lui Isaac este plagiată după cea a d-lui Vale.

Lucrurile însă nu se termină aici. Către final autorul răsuceşte întreaga poveste cu o găselniţă remarcabilă.

Nu aţi auzit de problema numerelor sălbatice? Nici eu. Nu există o astfel de problemă. Autorul are însă suficientă cultură matematică pentru a inventa o problemă fictiva de teoria numerelor, cu o istorie de cîteva sute de ani. Nu e niciodată foarte exact, dar nici nu se simte nevoia. Tot "alibi"-ul problemei e atît de bine construit încît la prima lectură nu am fost sigur dacă o asemenea problemă există sau nu.

Nu ştiu dacă autorul a fost la curent cu o întîmplare oarecum similară din România de prin '83-'84, cînd cineva susţinea că ar fi demonstrat Teorema lui Fermat şi multe alte probleme de teoria numerelor folosind o constantă pe care el o descoperise. E drept că în cazul din România constanta varia de la caz la caz. În fine, toată povestea a fost atunci popularizată în Flacăra care, după ştirea mea, nu a dezminţit-o pînă astăzi.

Un singur lucru ar fi de reproşat autorului: faptul că plasează povestea în mediul universitar american, care nu-i este familiar. Sunt cîteva detalii, unele minore (pe corespondenţa universitară americană nu se pun timbre; nu există vîrstă obligatorie de pensionare), altele mai mari ( nici un departament nu are 6-7 persoane în teoria numerelor; un curs de algebră de anul întîi nu ajunge în nici un caz la noţiunea de grup) care dăunează poveştii, mai ales la o a doua lectură.