Gabriel Prăjitură

Cititorul cu contor (5)

Numerele sălbatice

Philibert Schogt
De wilde getallen, Amsterdam, 1999

Isaac Swift a fost cîndva o tînără speranță a matematicii americane. Acum are treizecisicinci de ani și se apropie rapid de vîrsta menopauzei înb matematică. Cînd privește în urmă nu vede nimic. O carieră universitară nici măcar medie ci de-a dreptul mediocră. Cîteva articole publicate pe ici pe colo, nimic remarcabil, dintre cele despre care se spune ca numărul mediu de cititori este 1, inclusiv autorul.

Astăzi însă este ziua lui cea mare. Dimitri Arkanov, colegul lui și una dintre marile autorități în domeniu, tocmai i-a verificat soluția pe care el, Isaac, a dat-o celebrei probleme a numerelor sălbatice. Anii lungi de umilințe și neputințe sunt uitați, soția care l-a părăsit nu mai contează, nimic nu-i poate umbri marea realizare. Sau poate?

Leonard Vale a fost profesor de liceu. A predat mulți ani matematică. Într-o zi, atras de salariile mari, s-a hotărît să se mute la o școală din Alaska. Noaptea polară și izolarea (nu chiar 'telectualu' îDinu Lazarntr-un sat de igluuri dar prea departe) l-au zdruncinat nervos. Cel puțin așa susțin unii, pentru că el însuși nu s-a simțit niciodată mai bine. Revenit din Alaska recitește toate manualele de școală, începînd cu cele de clasa întîi, și toate îi oferă nebănuite delicii, ca și cum abia acum ar fi început să vadă. Și chiar vede. Dincolo de toate aceste mărunte teorii există întregul matematicii pe care de-abia acum începe să-l vadă. Cum ar fi fost păcat să se oprească aici se înscrie la colegiu (pe care deja îl absolvise) pentru a face din nou toate cursurile.

La început profesorii îl privesc amuzați. Un bărbat de peste cincizeci de ani, îmbrăcat în costum, cu cravată și cărînd după el un casetofon de mărimea unui geamantan ar fi într-o sală de curs americană o prezență la fel de insolită precum aceea a unei girafe. D-l Vale nu se mulțumește însă numai să asiste la cursuri și să le înregistreze. El are întrebări. Multe, chiar dacă retorice. Întrerupe cursurile cam o dată la două minute cu o întrebare care nu are nici o legătură cu subiectul, pentru ca apoi să împărtășească întregii grupe Răspunsul, rezultat al îndelungilor sale meditații.

Cum situația ajunge curînd la cote intolerabile profesorii se decid să facă ceva. Sora d-lui Vale, cea care îl are în grijă, este chemată și i se spun următoarele: întrucît d-l Vale a absolvit deja colegiul prezența lui la cursuri este cumva ilegală. Totuși profesorii îl vor tolera în clasă dacă acesta încetează să mai întrerupă. I se oferă în schimb posibilitatea de a pune întrebări în cadrul unei discuții săptămînale cu unul dintre profesori.

Idea merge. D-l Vale stă cuminte în clasă pentru a se dezlănțui în particular cu teoremele pe care le demonstrează săptămînă de săptămînă. Descoperă o constantă care îi poartă de-acuma numele și cu care lovește problemă după problemă. Nici una nu-i rezistă. Printre ele și celebra problemă a numerelor sălbatice, a cărei soluție i-o arată profesorului Isaac Swift.

După cîteva săptămîni d-l Vale vede manuscrisul soluției lui Isaac, tocmai cînd Dimitri Arkanov terminase de verificat. Aici începe circul, care se va termina a doua zi cu d-l Vale încercînd să-l omoare pe Isaac și cu poliția care confiscă manuscrisele pentru a determina dacă soluția lui Isaac este plagiată după cea a d-lui Vale.

Lucrurile însă nu se termină aici. Către final autorul răsucește întreaga poveste cu o găselniță remarcabilă.

Nu ați auzit de problema numerelor sălbatice? Nici eu. Nu există o astfel de problemă. Autorul are însă suficientă cultură matematică pentru a inventa o problemă fictiva de teoria numerelor, cu o istorie de cîteva sute de ani. Nu e niciodată foarte exact, dar nici nu se simte nevoia. Tot "alibi"-ul problemei e atît de bine construit încît la prima lectură nu am fost sigur dacă o asemenea problemă există sau nu.

Nu știu dacă autorul a fost la curent cu o întîmplare oarecum similară din România de prin '83-'84, cînd cineva susținea că ar fi demonstrat Teorema lui Fermat și multe alte probleme de teoria numerelor folosind o constantă pe care el o descoperise. E drept că în cazul din România constanta varia de la caz la caz. În fine, toată povestea a fost atunci popularizată în Flacăra care, după știrea mea, nu a dezmințit-o pînă astăzi.

Un singur lucru ar fi de reproșat autorului: faptul că plasează povestea în mediul universitar american, care nu-i este familiar. Sunt cîteva detalii, unele minore (pe corespondența universitară americană nu se pun timbre; nu există vîrstă obligatorie de pensionare), altele mai mari ( nici un departament nu are 6-7 persoane în teoria numerelor; un curs de algebră de anul întîi nu ajunge în nici un caz la noțiunea de grup) care dăunează poveștii, mai ales la o a doua lectură.

 

 

Gabriel Prăjitură

Scopul acestor note nu este critica literară. Nu analizez cărți și nu dau verdicte. Vreau numai să vă fac curioși, să vă trimit spre o carte, spre un autor. Dacă vă spun o poveste se poate însă presupune că ea m - a captivat.