Cătălin Gavriliu

Ențu
(3)

 


Cînd a sunat la ușa familiei Sandu, avea de gînd să-i facă puțin scandal titularului de contract, ba chiar să-l decupleze cu de la sine putere, din cauza largheței cu care patronul, fost profesor de Socialism, îi lăsa pe vecinii de palier să se înfrupte din semnalul lui. Se săturase de cîte ori contravenienții i s-au plîns că autorul moral al culpei lor este dumnealui, aflat într-o permanentă campanie electorală pe banii altora. "Nu fii fraier, ia de la mine desenele pentru ăla micu', atîta bucurie să aibă și el, săracu', uite așa mă tot ispitea", zicea la Poliție cel de vis-a-vis, care avea acasă un copil cu handicap mental și o nevastă înnebunită după telenovele. Ancheta nu ciocănea însă niciodată și la ușa profesorului, lucru de neînțeles pentru Moșu, în sarcina căruia cădea rezolvarea acestor furturi. Forma o echipă bună cu plutonierul Mangă, descinderile lor fiind mereu imortalizate de un cameraman nu doar ca să nu existe dubii la proces, ci și datorită spectacuozității lor. Vocația de executor / lichidator îi era unanim recunoscută, iar satisfacția pe care Moșu o resimțea ori de cîte ori instanța pronunța o condamnare în favoarea companiei de televiziune prin cablu îl determina adesea să se întrebe dacă e chiar imposibil să urmeze, la bătrînețe, Dreptul particular care apăruse recent în oraș.
Dar tatăl Lididei știa cu cine are de-a face, așa că l-a lăsat să amenințe în voie - venise singur -, pînă cînd Moșu a început să răgușească și să nu mai aibă nimic împotriva unui păhărel de coniac. Curînd apăru și-o ceașcă de cafea. Tratativele politice puteau să înceapă.
"Nea Moșu, cum e cu licența aia? Bat alegerile la ușă, domle, ce dracu!", sparse Sandu gheața.
"Eu am pensia în buzunar, facă borș, că doară nu i-am pus eu să se porcească".
"Nu i-ai pus matale, dar nici n-ai intervenit. Erai singurul cu păr alb de-acolo, puteai să zici stop..."
"Domn profesor, fiecare cu treaba lui. De unde să știu eu, de pildă, că puștii nu se înțeleseră dinainte cu șeful?"
"Fugi, domle, de-aici! De unde să se știe că ăla o să se înece în direct?"
"Eu mă refeream la situații de genul ăsta, pe care n-ai voie să le pierzi. Zău, e complicată chestiunea. Bine cel puțin că ne lasă în continuare să retransmitem satelitul".
"Dar voi n-aveți nici o pilă pe la CNA? Dacă vreți, aș putea vorbi eu cu..."
"Ce faci, mă tragi de limbă, sunt marioneta dumitale, sau ce? Nu te amesteca unde nu te privește!", se oțărî dintr-o dată Moșu.
"Cum să nu mă privească, dacă vin acuși alegerile iar eu nu le pot vorbi oamenilor decît de pe garduri?! Cine se uită la niște afișe? Numai cîinii, îți spun eu, și bețivii, să țintească jetul mai bine. Eu văd în tine un tovarăș de idei, nea Moșu, de aia mi-am permis să vorbesc așa de liber cu dumneata. Altfel, te țineam la ușă, și habar n-ai fi avut nici ce bibliotecă am, nici cît de moale e fotoliul pe care stai. Sunt mulți politicieni care intră în casele oamenilor, chipurile ca să se intereseze la sursă cum o duc alegătorii, ce nevoi au, dar rar vezi unul care să se lase vizitat de-un străin, așa cum am făcut eu cu dumneata. Riscul de a da peste un capsoman care să vadă numai lux este enorm. Poate că dumneata ai acasă șaptezeci de copii care îți rod pereții de foame, și vezi la mine persanele astea, calculatorul ăla modern al fiică-mii, curățenia din jur...Bineînțeles că-ți vine să-mi dai cu ceva în cap cînd faci comparația ori cînd îmi scapă cea dintîi vorbuliță populistă. Dar dumneata nu ai figură de pitecantrop, ba îndrăznesc să cred și că înțelegi relativitatea situației date, adică mă privești dint-un colț cu milă știind că nimic nu te împiedică să cîștigi la bingo chiar în seara asta de zece ori mai mult decît am strîns eu într-o viață, ceea ce-o să-ți permită să-ți dai puradeii la școli mai bune decît cea la care învață fii-mea, iar nevesti-tii, să-și dea jos zdrențele și..."
"Am înțeles, domn profesor. Gîndim, într-adevăr, foarte asemănător".
"Atunci înscrie-te, omule, la mine în partid. Am nevoie de cineva care să se ocupe de campania electorală, iar munca dumitale se potrivește ca mănușa".
Domnul Sandu își pierduse de mult speranța că va putea folosi în campanie televiziunea locală, dată fiind gravitatea faptei care a dus la suspendarea licenței de funcționare a postului. Fusese și el invitat în acea seară la dezbatere, dar Lidia, ca de obicei, îi făcuse dinainte programul. Ședința de părinți se prelungi însă așa de mult, că satisfacția de a auzi numai lucruri bune despre ea s-a cam stins la gîndul că a ratat o bună ocazie de a se face cunoscut în oraș. Nici măcar n-a reușit să se scuze într-un fel pentru absență. Cum a ajuns acasă, a deschis televizorul și a dat exact peste scena de care se temea mai mult: realizatorul întreba cu toată seriozitatea scaunul gol, pe care ar fi trebuit să stea el, dumneavoastră ce părere aveți, domnule Sandu? S-a înfuriat așa de rău, că pur și simplu a uitat să-i adreseze Lidiei o vorbă de apreciere pentru bunele rezultate școlare, în ciuda agasantei ei întrebări "Și ce-a mai zis doamna dirigintă?" Fata s-a închis în camera ei fără a mai avea convingerea că are cel mai bun tătic din lume. Dar lui Sandu îi fu dat să urmărească în continuare ceva care îi înlătură orice dubiu că respectivul realizator ar fi avut un dinte împotriva lui. Pînă și Lidia lăsă baltă pregătirea tezei de a doua zi, intrigată fiind de zgomotele ciudate care veneau din sufragerie. La început a crezut că înnebunise taică-su, ori că e în plin delir bahic. Un minut întreg a ascultat la ușă, pînă să-i vină curajul de a intra să vadă cu ochii ei ceea ce urechile refuzau să creadă. Răsuflă ușurată cînd își găsi tatăl horcăind de rîs în fața televizorului, și nu-i trebui mult pînă să simtă și ea că plesnește dacă spectacolul ăla grotesc nu încetează imediat. Ce se întîmplase? Politica redacțională a postului local de televiziune impunea fiecărui realizator să creeze, în acest tîrg liniștit, evenimente care să poată interesa mass-media de nivel național. Fusese inventat bunăoară un Salon al ideilor de afaceri aparținînd puștimii, unde copiii erau duși să vadă pe viu ce înseamnă trocul, cum se iau taxele și de ce, în ce fel trebuie privită proprietatea intelectuală etc. Cel puțin așa a declarat primarul, seara, pe cele două sau trei televiziuni centrale care au mușcat momeala. Ceea ce nu s-a văzut și nimeni n-a spus a fost evidentul interes electoral care stătea în spatele acestui tîrg unde se reinventa roata. La vremea respesctivă, Sandu încercase zadarnic să deschidă ochii concetățenilor săi care nu mai pridideau cu laude la adresa primarului. Nu reportajul de pe postul local a contat, ci acele cîteva zeci de secunde reluate de satelit i-au determinat pe oameni să creadă că au niște odrasle date dracului de deștepte. Între cei care și-au adus contribuția la succesul operațiunii a fost și Sorin, un tînăr pe care Moșu l-a adus cu sine de la centrala termică. Între el și camera Panasonic a fost o dragoste la prima vedere. Nopți întregi urmărea emisiunile străine și încerca să pătrundă în pielea realizatorilor. Condiția de provincial era destul de frustrantă pentru el, pînă în momentul liberalizării amintite. Mintea i s-a deschis atunci ca sub presiunea celui mai persuasiv guru. Peste tot vede idei pentru "camera ascunsă". El, un băiat de la țară, să poată gîndi astfel de poante, păi asta întrecea cu mult puterea lui de a ocoli insomnia. Moșu era mentorul său, împreună cu el făcea sute de planuri care abia așteptau să primească semnalul verde. Cînd în sfîrșit i se dădu sarcină precisă de creativitate, nu știu cum să termine mai repede insipida emisiune care stătea să înceapă. În acea seară avusese neplăcerea să constate că unul din invitații lui nici măcar n-a găsit de cuviință să-l anunțe că nu mai poate veni, în ciuda promisiunii solemne făcute doar cu cîteva ore înainte. Motorașul însă deja îi funcționa în noul regim de libertate instaurat în creierul său, așa că absența lui Sandu fu prompt speculată, scaunul gol fiind întrebat ce părere are de fiecare dată cînd celălalt invitat își termina de expus punctul de vedere în eternele povești ale gropilor, cîinilor vagabonzi, locurilor de joacă, găștilor de cartier și aurolacilor etc. Regizorul de platou n-a avut nimic împotriva acestei găselnițe, mai ales că Sandu era unul dintre dușmanii actualului primar. Încurajat de OK-ul primit și dinspre cameramani, Sorin trecu la șicanarea invitatului său de față, după modelul unui confrate din Antile, pe care Moșu i-l înregistrase împușcîndu-și convivul incompatibil. Cînd era pe punctul de a se lăsa învins de bănuiala că devenise penibil tot hărțuind acea pîine a lui Dumnezeu, un monument de bun simț și răbdare, lui Sorin îi veni în ajutor însuși oaspetele, care avu nefericita inspirație de a bea un pahar de suc după ce preopinentul său îi tăiase macaroana pentru a o suta oară în jumătate de oră. S-a înecat, a început să scuipe în microfon, acidul îi ieșea pe nas și pe urechi, dar cel mai impresionant era felul spasmodic în care gîrîia. Sonorul era al unui film de groază în care monstrul se exprimă pe limba lui. Imaginea însă ținea de crimele "pe viu" care pot fi urmărite accesînd anumite site-uri specializate în scene terifiante. Sorin a prins din zbor ideea și a ordonat celor din platou să încuie ușa și să continue transmisia focalizînd pe agonia vizitatorului. "Vai, fac ca un porc, Doamne! De ce mă lași să decad atît? Sunt om, Doamne, nu porc! Of, mamă, vino să mă iei din noroi. Nu mai pot, nu mai pot!", se tînguia, în direct și în măsura în care sughițurile și gîrîiala îl lăsau s-o facă. Sunetista, mai slabă de înger, încercă să taie microfonul agățat la reverul victimei, dar ochirea fioroasă a lui Sorin i-a oprit gestul la mijlocul comiterii, unde o apucă grija pentu propria ei persoană. Orașul era monoindustrial, iar pregătirea ei n-avea nici o tangență cu fabrica de textile. Miile de telespectatori deja se comportau aidoma bufonului de ocazie, doar că pîrțîielile lor cvasi-epileptice se produceau în familie, nu pe scenă.
După calvarul celor cinci minute, candidatul a izbucnit în lacrimi, ceea ce o făcu pe Lidia să exclame, rușinată de sine: "Tată, dar e oribil ce se întîmplă! Cum poți să rîzi la așa ceva? Gîndește-te că puteai fi tu în locul celuilalt!" Adevărul e că Sandu nu mai rîdea ci, ca majoritatea celorlați martori, lacrimile îl treziseră ca de sub hipnoză. De fapt, asta și scandaliză opinia publică: acribia cu care fusese redat plînsul deznădăjduit de la urmă, care nu mai avea nimic din fîsîiala comică a butoiului de bere spart, ci aducea mai mult cu bocitul unui tată care tocmai a aflat că unicul copil i-a fost călcat de tren.
Nu numai Sorin, ci întreaga echipă de serviciu în seara aceea a fost dată afară, postul fiind nevoit să renunțe la emisiunile proprii, întreaga activitate rezumîndu-se la simpla transmisie prin cablu a celorlalte televiziuni. Doar Moșu a scăpat, datorită vîrstei, dar nu la butoane, ci cu tolba de încasator pe umăr.
Nimeni nu a preluat întîmplarea, astfel că primarul și-a văzut adus la zero programul lui de promovare a orășelului, compromis de excesul de zel cu care oamenii săi au vrut să-l ducă la îndeplinire.
Sandu se ridică să deschidă ușa. Era Lidia, care se întorsese de la liceu.
"Asta-i fiica mea de care îți vorbeam", îi zise lui Moșu.
"Am și eu un fecior de aceeași vîrstă. Poate sunt chiar colegi".
"Se poate... Te mai gîndești la propunerea mea? Nu-i mare lucru. Cînd mergi din ușă în ușă, ce te costă să strecori o vorbă bună despre mine, să pui în cutiile poștale felicitări cu mecla mea?"
"Eu credeam că ne-am înțeles. Nu-s agent electoral de ultimă speță, oricît de adevărat ar fi mesajul pe care vreți să-l transmit. Și ca să v-o spun pe aia dreaptă, eu sincer cred că sunteți primarul de care avem nevoie. Îmi place cum vorbiți, ce-ați făcut în viață, cum v-ați educat domnișoara și multe altele, pe care nu le mai spun de teamă că o să credeți că vă lingușesc ori că vreau să v-o trag. Dar una e să fiu omul dumneavoastră din televiziune, și alta-i nea cutare care încasează cablul. Am fost ce-am fost cîndva, dar acum totul s-a isprăvit, înțelegi? Aștept pensia, iar după aia, să mor, credeți-mă".
"Nea Moșu, îmi vine să te iau la bătaie cînd te aud vorbind așa!"
Moșu însă plecă înainte ca Sandu să-i poată vedea lacrimile.

Cătălin Gavriliu