Dacă scoatem din "Apus de soare" retorica patriotică sforăitoare, rămânem cu o schiţă pentru "Regele moare". De la Delavrancea la Ionescu nu este decât un pas, acelaşi care - spunea Napoleon, alt rege care şi-a conştientizat agonia - separă sublimul de deriziune. Lipsită de poziţiile strategice de la Chilia şi Cetatea Albă, Moldova lui Ştefan cel Mare se repliază în neputinţă, asemenea regatului lui Bérenger I. În ambele piese, două femei rivale şi-l dispută pe muribund: Maria şi Oana la Barbu Ştefănescu (Delavrancea), reginele Marguerite şi Marie la Eugen (Ionescu). Ştefan cel Mare îşi adusese din străinătate trei doctori, Bérenger se mulţumeşte cu unul singur ("Economii, Horatio!"). Tirada, prin care Bérenger exhortează pe morţi să-i livreze secretul îndurării "marii treceri", ne face să receptăm altfel invocarea de către Ştefan a victimelor de la Războieni decât ca pe o convenţională glorificare postumă. Absurdul nu lipseşte, nici el, din "Apus de soare": intervenţia, cu ultimele puteri, a domnitorului pentru reglarea succesiunii e lipsită de sens, toată lumea ştiind că Bogdan Chiorul este politic ineficient. Muribunzii se agaţă de viaţă cu disperare: Ştefan printr-un ultim act de voinţă, Bérenger comandând un ultim rasol. Primul, mai naiv, îşi imaginează că proiectele îi vor fi continuate; ultimul, mai lucid, ştie că lumea se va sfârşi odată cu el. Argumentele filosofice care l-au consolat pe Socrate şi l-au întărit pe Buddha sunt neputincioase în faţa nihilismului lui Bérenger. Unitatea indestructibilă a Fiinţei, dăinuirea în memoria universală nu-i spun nimic, ştiind că, după moarte, el va putea fi orice, numai o subiectivitate conştientă de sine nu. Moartea lui Bérenger, ca şi aceea a lui Ştefan cel Mare, are o dimensiune dramatică care lipseşte, de exemplu, morţii lui Ivan Ilici, deoarece expierea în mare stil face parte, în cazul regilor, din job description. Charles I, Ludovic al XVI-lea au urcat pe eşafod ca pe o scenă, iar simţul teatral i-a ajutat să-şi joace bine rolul. Pentru Bérenger e mai greu, căci el nu mai crede nici în teatru.
Victor Ioan Frunză a pus în scenă "Regele moare" la Theatrum Mundi ca pe o tragedie mai mult umană decât regală. La aceasta contribuie şi muzica simplă şi emoţionantă, cu ecouri de romanţă, a lui Marius Leau, interpretată live de soprana Ligia Dună, acompaniată de un grup de instrumentişti entuziaşti. Actorii cântă, ei înşişi, şi încă foarte bine, în preludiul spectacolului. Ne-am aştepta ca blândeţea melancolică a muzicii, foarte potrivită în uvertură, să capete, ulterior, accente dure sau scrâşnite. Întreaga concepţie a spectacolului evită însă sarcasmul şi stimulează com-pătimirea. Decorul extraordinar al Adrianei Grand, amintind de construcţiile bizare de artă cinetică ale lui Jean Tinguely, "joacă" cel mai bine, mai ales în ambientul de o studiată delabrare a sediului teatrului, neutilizat până acum. Marius Bodochi face o creaţie de anvergură, amintind de aceea din Marat-Sade a lui Peter Weiss (tot în regia lui Victor Ioan Frunză). El propune un Bérenger încă tânăr, din care energiile se scurg în fluxuri abundente, inundând totul în jur. Rostirea lui pune în valoare poezia vibrantă a textului, dând dimensiuni romantice unui personaj, în fond, derizoriu. În contrast cu Aura Buzescu, tăioasă ca o lamă de Cordoba în montarea lui Moni Ghelerter de la Teatrul Naţional, Florina Cercel este, în rolul primei soţii - regina Marguerite - mai mult mămoasă decât sarcastică. Schimbarea de costum subliniază trecerea personajului de la atitudinea voluntar - răstită din prima parte la susţinerea puternică şi tandră din partea a doua. Primul ei costum este, de altfel, şi singura excepţie de la reuşita generală a creaţiilor vestimentare de o debordantă fantezie propuse de Adriana Grand. Cu tunica evazată şi o cuşmă ca o creastă de cocoş, Florina Cercel aminteşte, la început, mai curând de Chantecler al lui Rostand, decât de regina inteligentă şi nemiloasă a lui Ionesco. Gabriela Butuc are o tandră eficacitate de consolatoare, fără însă a avea şi farmecul Valeriei Gagealov, ca regina Marie. Viorel Păunescu şi Marius Gâlea, în rolul doctorului, respectiv al guardului, au intervenţii prompte, energice, bine controlate. Irina Bârlădeanu depăşeşte limitele convenţionale ale rolului servitoarei, reuşind să acceadă la zone teatrale înalte în scena dialogului cu regele, în care mizeriile vieţii se confruntă cu disperarea morţii.
Uman, prea uman, ar fi conchis Nietzsche, urmărind acest spectacol emoţionant, nobil, romantic, în care "regele moare" ca-n "Apus de soare".