Victor Loghin

Yorick

 

"Alas, poor Yorick ! I knew him Horatio: a fellow
of infinite jest, of most excellent fancy ... Where
are your gibes now, your gambols, your songs?
"
(Hamlet)

M-am trezit azi, să fi fost dimineața, ori seara sau la prânz (oricum nu are nici o importanță) cu trupul ușor de parcă nici nu ar fi fost, la fel și brațele și picioarele și totul, parcă mai puțin capul, pe care mi-l simțeam normal sau cel puțin așa-l percepeam în acele momente stranii, de neînțeles.
Mă aflam în mâinile unui tânăr frumos, cam îngândurat, preocupat de ceva anume ce pe moment nu realizam și care se uita la mine cu o privire din care răzbătea candoarea copilului, mila adultului și încă ceva nedeslușit, da, nedeslușit, așa ca o părere de rău, de nostalgie, un ceva inefabil, ca o boare de vânt. Și-mi vorbea, încet, cu vorbe duioase, evocând niște vremuri de mult apuse, printre șuierăturile aspre ca o limbă de pisică a unui vânt ce venea de undeva de departe sau de aproape, cu miros de alge și gust sărat, de mare.
Și în acel moment, când tânărul mi se adresa mi-am dat seama cine sunt.
Da, eram Yorick, bătrânul bufon sau mai degrabă numai craniul său, iar tânărul ce mă alinta era, da, v-ați dat seama, era Hamlet, chiar el în persoană. Și ne aflam pe marginea unei gropi proaspăt săpate, în fundul căreia trebăluia un gropar probabil beat ( cum altfel ar putea fi un gropar !), ce cânta pe nas și scuipa des. Și pământul reavăn mirosea atât de frumos !
Ca-ntr-o străfulgerare mi-am adus aminte de totul, da de totul și atunci am vrut să-l previn pe frumosul meu prinț, pe care-l ținusem pe genunchi, cu care mă jucasem, care mă trăsese nu o dată de nasul meu boit, de ciucurii căciulii mele de bufon, de zurgălăii papucilor, de păr (da' nu mă supărasem niciodată, nu, nu puteai, era atât de mic și de frumos, blond, buclat, mirosind a lapte și a dresuri fine ! ).
Da, am vrut să-l previn, să-i spun ce să facă și ce nu, să-l previn, dar nu am putut, nu puteam vorbi, nu puteam articula, mandibula mea rămăsese pe undeva prin fundul gropii și bețivul ăla de gropar n-o scosese afară, și oricum nu mai aveam dinți și ar fi ieșit un șuierat neinteligibil, peste cel al vântului, ce sufla rece dinspre Elsinore.
Și-atunci am vrut să-i vorbesc din priviri, așa cum făceam pe vremuri, de mult, când ne jucam ascunzând lucruri și el ghicea unde le-am pus numai urmărindu-mi privirea, Doamne ce deștept era și ce frumos ! Dar nu puteam nici asta, ochii mei pieriseră de mult, nici nu se mai știe pe unde erau, poate printre corolele florilor din cimitir, poate în altă parte, iar din găvanele goale se scurgea un nisip fin, alburiu, ce se împrăștia prin zări în șfichiul vântului rece ce venea din golf.
Și-atunci am vrut să-i transmit un gând - două, ca să priceapă ce și cum va fi, așa cum făceam o dată, cine mai știe când, când l-am învățat cum se gândește ca să răzbați un labirint, întâi unul mai simplu, apoi unul mai greu sau altele și altele. Dar nici asta nu mi-a reușit. Vântul rece, dinspre Elsinore îmi vâjâia prin țeasta goală acum, țesând fuioare de nimic.
Doamne, ce ciudă mi-a fost că nu l-am putut ajuta !
El a dat o lacrimă, ce mi-a picat pe țeastă și care m-a încălzit enorm, nici nu vă puteți da seama cât de mult. Apoi m-a pus pe marginea gropii, pe gorganul de pământ reavăn și a plecat cu pași șovăielnici să-și întâmpine soarta.
După o vreme m-am întors și eu în lumea mea, unde am continuat să-mi râd de deșertăciunea vieții.

 

Victor Loghin