Mugur Grosu

Grosso Modo(6.5)

Mincinos (5)

 

De multă vreme mă deranja gândul că, din moment ce lumea e-n capul meu, ar trebui să mi se supună cu totul. Trăiam senzația chinuitoare că sunt înșelat în momentele de neatenție, în special când aflam, din gura lumii, sau chiar din presă, despre locuri și fapte uluitoare, care existau și se întâmplau fără știrea mea. Sigur, era foarte probabil că relatările lor să fie simple minciuni, dar trebuia să caut o cale să probez asta. Până atunci, bănuielile că lumea-mi scăpase de sub control creșteau cu fiecare știre pe care o auzeam.

de pildă asta:

"Acum două zile, am traversat Obretinul mare cu barca. Deși apa era agitată, am ajuns cu bine pe malul celălalt datorită priceperii mele într-ale vâslitului. Nici n-am pus bine piciorul pe uscat și o gazelă mi-a tăiat calea, pierzându-se, imediat, în hățișurile uscate din stânga mea. Mi-am aprins o țigară, regretând că întârziasem cu un minut și ratasem trecerea gazelei. Am tras câteva fumuri, apoi am urcat înapoi în barcă și m-am întors pe malul meu."

sau asta:

"Mă mutasem cu casDinu Lazara pe o insuliță din Maraibe, lângă un vulcan pasiv. Dar în dimineața următoare el deveni, brusc, activ, împroșcându-mă cu cenușă în cap. Am fugit imediat la singurul telefon public, să anunț autoritățile și pe bunica Leah, care mă aștepta pe versantul celălalt cu un borcan de zacuscă în mâna stângă, în timp ce mâna dreaptă o ținea deasupra ochilor, pentru a cotrobăi mai bine după mine în zare. Probabil văzuse, deja, norul de fum și își făcea griji că-mi uitasem umbrela acasă. N-aveam la mine nici o fisă, așa că m-am enervat teribil și-am smucit receptorul până l-am rupt. Apoi am văzut o bancă în apropiere și-am năvălit în ea, după niște fise. Fața mea mânjită de cenușă, tonul agitat și receptorul din mână îi tulburară pe cei dinăuntru, care s-au trântit la pământ, țipând îngroziți. M-am enervat și-am strigat la ei să își vină în fire, că n-am venit să-i omor, dar au început să zbiere și mai tare. O doamnă cu ochelari s-a târât până la picioarele mele, implorându-mă să o cruț. Cum purtam obișnuiții mei pantofi cu lac, ea amuți brusc când își văzu, oglindit în ei, chipul schimonosit de prostie. Își scoase imediat trusa de machiaj și începu să se dichisească, cu nasul în luciul pantofilor. M-am dus iar la ghișeu, dar n-am găsit acolo decât bancnote mari și alte prostii inutile în vremuri de activitate vulcanică. M-am întors spre cei culcați la pământ, strigându-le să-mi dea ceva mărunțiș. O parte din ei leșinaseră, ceilalți au băgat mâinile în buzunare și au scos cheile de la cutiile lor secrete. M-am îndreptat spre camera de depozit dar m-am împiedicat de femeia care se târâse tot timpul după mine, ca să își poată termina machiajul. Văzându-mă căzut la pământ, un tip buhăit și chel a încercat să mă muște de picior, dar nimeri cu dinții-n pantof, așa că femeia cu ochelari, deranjată, îl îndepărtă cu penseta, ciupindu-l puternic de pungile de sub ochi. Ajuns, în fine, la cutiile secrete, care semănau cu niște sertare de morgă, le-am deschis, pe rând, dar n-am găsit decât mărunțișuri, colecții cretine și mici secrete murdare. În prima, de pildă, am dat peste un cactus cu două brațe, îmbrăcat cu ciorapi negri, de nylon. Între brațe se vedeau dâre uscate, de sânge. În a doua am găsit un pachet de țigări desfăcut, câteva brichete și o scrumieră plină de chiștoace. Unul din ele încă mai fumega. Am tras un fum și-am deschis iute a treia cutie, pe care-am închis-o la fel de repede, pentru că era căptușită cu oglinzi care-mi deformau chipul. În a patra era doar un ceas cu cuc, care mergea invers. Cucul stătea afară, cu coada spre mine. Am învârtit, de curiozitate, limba ceasului. Când aceasta ajunse la fix, un arc trase pasărea înăuntru, ușița se-nchise și, din fundul cutiei se auzi, ca un horcăit înăbușit cu perna, cântecul "uc-uc, uc-uc". Ce porcărie! A cincea cutie era plină cu pământ. Deasupra, o lopățică, legată cu șnur, asemeni creioanelor de la ghișee. Am scormonit cu ea prin pământ dar m-am plictisit repede. Foarte posibil să fi fost îngropat acolo vreun tezaur meschin, ori chiar un cadavru, lucruri la care însă, din fericire, sunt total insensibil. Când am deschis-o pe-a șasea, am tresărit, surprins: înăuntru, în patru labe, era un om gol, cu niște hamuri de piele în jurul trupului. Am întins mâna și el mi-a lins-o. Văzând, însă, că încercam să-i desfac hamul, m-a mușcat cu săbăticie, așa că am renunțat și-am închis cutia la loc. Deja obosisem, așa că lăsai baltă celelalte sertare și m-am întors în sală. Aici, firește, nu mai era nimeni: toți o tuliseră, cu excepția doamnei care mergea de-a bușilea după mine și care, de câte ori mă opream, se strâmba în pantofii mei, încercând să își contureze buzele. Am desprins ușor de podea un picior, ea s-a luat după el. L-am ridicat, s-a înălțat și ea ușor din șale, foarte concentrată la luciul pantofului. Am repetat mișcarea de mai multe ori, nu părea să observe. Am mișcat piciorul la stânga, la dreapta, nimic: era hipnotizată. Mi-am tras încet piciorul până l-am adus în dreptul mâinilor, am desfăcut ușor șiretul, m-am descălțat, am pus pantoful gol pe podea, l-am împins mai încolo, ca pe o strachină de lapte în fața unei pisici, apoi am rupt-o la fugă."

dar cel mai mult m-a îngrijorat ce mi-a spus un individ uscățiv, graseiat și cu gene slinoase, care nu s-a recomandat, deși îmi tăiase calea, împungându-mă-n piept cu degetul lui murdar de cerneală:

"Tu nici nu exiști cu adevărat. Tu ești doar în capul meu, așa că știu ce gândești despre mine, de fapt știu tot despre tine. Te numești Karl Friedrich Hieronimus și-ai trăit 77 de ani. Ai fost un neamț dubios care i-a servit pe ruși împotriva turcilor. Înaintea mea, ai locuit în capul lui Bürger, Bebel, Bildermann, Lange, Raspe, Castiglione și alți câțiva mărunței pe care i-ai făcut de râs. Dacă mă apucă vreo toană, te rad cu totul din mintea mea. Și așa ocupi exagerat de mult spațiu acolo și nu știu cum să mai mut mobila ca să pot să gândesc în voie."

Asta depășea orice limită. Un sâmburel al falnicei mele gândiri îndrăznea să pretindă că aș fi fructul minții lui zdruncinate. Să fi fost vreo eroare genetică? Să-mi fi copiat lumea chipul și gândurile atât de fidel? Scăpasem, undeva, o greșeală? Trebuia să cercetez iute, să născocesc o soluție, altfel aveau să-mi scape cu toții de sub control. Mai lipsea să mă trezesc asasinat într-o zi! Cel mai simplu era să încremenesc totul în loc până-mi venea o idee strălucitoare. Așa că, până una alta, am pus lumea pe pauză.

Mugur Grosu