Lucia Verona

Pictor de curte (2)
(fragment din romanul "Labirint obligatoriu)

Murise pictorul Curții și, după fireștile momente de doliu și de jenă (cum sa explici opiniei publice că regretatul plecase nu dintre cei vii, ci dintre cele vii, în toate înțelesurile acestei frumoase sintagme), a apărut problema găsirii unui succesor.
Consiliul de regență, care conducea treburile țării pînă la majoratul împăratului (deci mai avea mult de lucru, deoarece la moartea tatălui său, moștenitorul tronului nu împlinise decît doi anișori, iar acum tocmai suflase în tortul de ciocolată amăruie cu cinci lumînărele aurite), se reuni de urgență.
- De pictori ne arde? începu unul din regenți (erau șapte). În nord avem inundații, deficitul bugetar crește, șomajul la fel, iar pe voi vă interesează mîzgălicii!
- Dhagă, nu înțelegi, thebuie să numim pe cineva, nu există Cuhte făhă pictoh de cuhte, ghaseie, pardon, graseie altul.
- Nici nu încape discuție, interveni al treilea. Există postul? Există. Deci, trebuie să-l ocupe cineva, altminteri ne trezim că vine ministrul de finanțe și cere suprimarea lui pentru economii.
Acesta era un motiv serios. În vremuri de restriște bugetară, cînd în toate instituțiile se concediază pe rupte, nimeni nu-și poate permite să blocheze un post din schemă. Nici măcar Curtea Imperială. E și ea o instituție.
- Pe cine punem? Știu eu unul foarte bun, a pictat-o pe nevastă-mea. Chiar mi-a zis ea azi dimineață că ar fi tocmai persoana potrivită.
- Dhagă, ne thebuie cineva hephezentativ, cahe ahe cotă intehnațională. Un membhu al Academiei sau un phofesoh de la Ahte Fhumoase ah fi cel mai nimehit. Eu mă gîndesc la...
- De ce să nu-l punem pe...? Tocmai a avut o expoziție la Paris, e cel mai bun.
- Ăla? Mi se pare cam kitsch, mai bine pe ...
- În nici un caz! E un escroc. Mi-a cerut un milion de dorri pentru un tablou cît o batistă. Eu zic să-l punem pe maestrul ..., e un om modest, la locul lui...
Cîți regenți, atîtea păreri. Fiecare cunoștea cîte un pictor sau mai mulți, fiecare voia să-și promoveze omul. Firesc. Tocmai de aceea erau șapte, ca să prevină acest gen de subiectivism. Pînă la urmă, prin consens, regenții hotărîră să organizeze un concurs pentru desemnarea noului pictor oficial al Curții. Ca probă practică, toți candidații trebuiau să-l deseneze pe tînărul împărat, iar acesta urma să-și aleagă portretul (și portretistul) preferat, pentru că, nu-i așa, gura copiilor adevăr grăiește.
Pentru o mai mare obiectivitate și pentru ca să nu se poată spune vreodată că alegerea s-a făcut sub presiunea camarilei sau alte influențe nefaste, regenții au găsit o soluție simplă, democratică și mediatică în același timp: concursul urma să se desfășoare cu public și să fie televizat în direct.
- Cît va dura concursul? întrebă timid directorul televiziunii, anunțat prin telefon. Voia să știe cîte emisiuni va trebui să scoată din program și cîți teleaști vor veni la el în birou să-l înjure, să-l gîtuie, să-l bată sau, pur și simplu, să plîngă pe tăcute, cu lacrimi mari și sincere de durere. Iar directorul, om trecut prin multe, avea o slăbiciune: nu suporta lacrimile. Cum vedea pe cineva plîngînd, se înmuia ca asfaltul la soare. Mulți realizatori (și, mai ales, multe realizatoare) cunoșteau această slăbiciune și profitau de ea cu un profesionalism desăvîrșit. Directorul știa că în fața lor este pierdut, așa că răspunsul la întrebare îi băgă spaima-n oase:
- Eu știu cît durează să faci un portret? Rezervă și mata vreo opt ore.
Opt ore! Aproape ca la dezbaterea în Parlament a moțiunii de cenzură. Doar că atunci mai fuseseră și pauze, acum nu se prevăzuse nici o întrerupere. Directorul oftă, închise telefonul, apoi îi ceru secretarei să-l anunțe pe directorul de programe. El nu avea curajul să-i spună personal. Pentru comentarea transmisiei în direct fu desemnat un redactor specialist în arte plastice, dar care mai mult șoma, pentru că televiziunea nu mai difuza emisiuni culturale și nici măcar în telejurnale nu apăreau știri despre premiere și vernisaje. Acum că i se dădea, în sfîrșit, ocazia de a demonstra cît de bun profesionist este, invită în studio cîteva personalități care să comenteze alături de el: doi cunoscuți critici de artă, dintre care unul era academician, iar celălalt, senator, un prozator care avea mulți prieteni pictori, o poetă care nu avea nici un prieten, în fine, un om de afaceri, fost boxer, care habar nu avea de pictură, dar îi plăcea să sponsorizeze artele frumoase.
Concursul fusese stabilit pentru ora 9, dar la 9 și jumătate încă nu veniseră decît doi concurenți.
- Mai așteptăm? întrebă unul din regenți. Poate nu vor să vină.
- Dhagă, e phea devheme. Ahtiștii se culcă tîhziu și se thezesc tîhziu. Thebuia să anunțăm concuhsul penthu oha phînzului.
Pe la ora 10, se adunaseră vreo 15 pictori. Unii discutau între ei, alții se retrăgeau cu vreunul dintre regenți în cîte un colț al salonului zis "al Artelor". Era o sală imensă, cu tavanul pictat și ornat cu amorași de stuc aurit. Pereții înalți de 8 metri erau acoperiți de sus pînă jos cu tablouri de toate mărimile, în rame masive, aurite ca și amorașii, rod al strădaniei și (uneori) al talentului unui lung șir de pictori ai Curții. Tablourile înfățișau diferiți membri ai familiei imperiale, de la începutul dinastiei pînă la răposatul tată al micului împărat, în costumele epocilor respective, așa că sala nu era doar un album de familie, ci și o istorie a modei. Lipsea portretul tînărului monarh și toți pictorii care veniseră la palat în dimineața aceea nu aveau decît un gînd: fiecare visa că el va fi cel ales, că portretul lui va fi înrămat și agățat în această sală.
Deocamdată însă așteptau. Lacheii așternură pe parchetul din lemn de corcoduș cu intarsii de păr sălbatic covorașe rotunde, cu diametrul de aproximativ cinci metri. Erau vreo douăzeci, divers colorate, ca niște parașute aterizate din întîmplare în salonul unde ar mai fi încăput de trei ori pe-atîtea. Pictorii le priviră nedumeriți. Lacheii aduseră șevalete și le instalară, fiecare pe cîte un covor. Cameramanii televiziunii începură să filmeze, comentatorul anunță pentru a cincea oară că începe concursul, dar regenții continuau să discute politică sau cine știe ce alte subiecte, iar pictorii, din ce în ce mai emoționați, se răsfiraseră prin tot salonul, prefăcîndu-se că admiră picturile de pe pereți. Deodată ușa se deschise și în salon intră o minge de fotbal galbenă, urmată de un copil foarte roșu la față, care gonea ca pe stadion.
- Nu începeți odată? întrebă el. N-am prea mult timp, trebuie să mă antrenez pentru meciul de mîine.
Copilul-împărat se aseză într-un jilț Louis XV, tapisat cu mătase, iar pictorii fură îndrumați, într-o anume ordine, spre șevalete. Acestea erau numerotate și lacheii aplicară pe spatele pictorilor buline mari, albe, pe care erau înscrise aceleași numere. Și pînzele erau numerotate; concursul fusese pregătit cu cea mai mare seriozitate. Pictorii se apucară de lucru. După vreo două ore, micul împărat, care tot timpul se mișcase în jilțul lui și se strîmbase la pictori, își pierdu răbdarea.
- Gata! Nu mai pot!
- Încă puțin, Majestate!
- Încă zece minute, Măria Ta! se rugară pictorii. Dar copilul imperial se ridicase din jilț:
- Vreau să văd de ce-ați fost în stare.
Regentul care graseia și încă doi, care nu graseiau, îl însoțiră pe împărat printre șevalete.
- Priviți, Majestate, ce asemănare perfectă!
- Pohthetul acesta este supehb, leit Majestatea Voasthă...
- Nu-i așa că vă place această capodoperă?
Împăratul strîmbă din nas, își luă mingea și se îndreptă spre ușă.
- Maiestate, dar nu ne-ați spus...
- Ce să vă spun?
- Trebuie să alegeți un pictor...
- Trebuie să știm care portret vă place...
- Nu sînt satisfăcut de niciunul. Nu seamănă cu mine.
- Mai priviți-le o dată, Majestate. Uite ce bine v-a prins nr.9.
- Poate v-ați pierdut prea repede răbdarea. Să reluăm după o mică pauză, ce ziceți?
- Timpul nu-mi mai permite să pozez astăzi! Iar dacă mă mai pisați mult, n-o să mai vreau deloc.

 

Lucia Verona