Dan Iancu

Țara caselor moi

se așteaptă o margine
de unde lumea dă timpul prin cerc ca prin
gâturi unduite în sticlă o istorie
dactilografiată cu grijă la intrare îndemnuri de
a lua cu tine imagini țara de sus cu coaja tare
dulceagă apusul e doar limpede stat de
vorbă o jumătate de oră colo și înapoi povești despre
de demult bucurești pe un petec de iarbă din fața unui
bloc cu administrator și plecați bă d'aci țăranilor mirarea
de a nu mai fi intrarea prin case biserici lemnul tăiat
în amieze pe la ceasul când începe prohodul în vinerea
mare mai mulți înșirați rânduri rânduri femeile
de-a stânga îmbrobodite ciopor bărbați tăcuți soarele
unui ierusalim delurit peste apele izei


dacă închizi ochii sau îi cureți de ce ai văzut de
istorii grăbite dragoș descălecă moldova pe care oricum n-ai
văzut-o decât în manuale alternative îi închizi și
treci într-un breughel de lemn cu învierea cocoțată de-a
dreptul înspre sculatul cocoșilor simfonia a noua mirându-se
de traiste trecând lumânările lungi albe străbătând tiparul
ca un fel de zâmbet acoperit cu ceară bucatele de sfințit
până la amiaza unei zile de ciocnit cu fii nepoții ploadele ouăle
roșii și uneori în satul vecin folosesc alte vorbe româna de
sat cu sat adunătă-n ochii duși în cele zări



marginea unui apus ceața adusă de spate nici nu știi
unde se termină casele între crucile astea de copaci
frunzele în care s-a întrupat ciocanul cleștele scara cuiele
sub picioarele de-abia schițate împânzind orizonturile iisus adus
de peste drum în troițe de închinat căpițele amurgind


de întrebat întrebi doar aici despre aici peste umăr s-ar
putea un alt început al altuia cei doisprezece popi la capul
mamei ne-om duce la catolici până la urmă se-ncap și șase
atât cât să nu ne prindă învierea la groapă îmi spuse
zâmbind a albastru din puținul de om blândețea zilei asprimea
datului din umeri vii cu vii și noi ne-om mai trece



din imagine nu ai cum să mai crezi că hotarul nu e
în tine ca un fel de sugrumat mătănii liniștea tăindu-se-n
spirala de lemn a lingurii pe timp ce-mi vorbea cum se
mai face pâinea înaltă cu ghirlande de flori puțin ulei
și-n rest după cum știi pe banca din poartă dând binețe
unui de unde vii matale iscoditor fără teamă ohoho se
aude când spui de parcă pământul s-a îndoit după
dealurile albăstrii și om cădea în altă lume mai
acră și plină de neliniște ce-o să zică domnu' și-am
renunțat să-i cuprind sub sticlă de obiectiv
rochia roșie poarta de lemn oricum nu mai era
de acolo și se rușina ca oricare fată de la orașul rupt de pe zare



bătea toaca suit pe o grindă a clopotniței peste
pălăriile atârnate de cruci că doar n-o să le țină în
mâini cât e închinarea de lungă mânecile uluitor de albe


să înveți să plângi încă neștiutul lumii de-a dreapta și
de-a stânga vlăstar fiind ca și subțirimea de mugur a
ramurilor nu de ajuns de tăiat în case și drumuri întoarse
din curmezișul negrului vârstat cu roșu lat cu viața pe moarte
călcând pe aici prin vecini peste umbra de gard dacă nu-i acasă
o iau și o duc la loc luați luați acesta este trupul nostru



florile-s pentru câmp cum el trece prin noi roșu verde de
culoarea ruginită a pielii limpede ca mândrețea asta
de voinic așezat în straie de bărbat întreg nici zâmbet doar
istoria unui brâu înflorit ca viața ca moartea ca
încopcierea de lume ce-ți zice adevărat a-nviat


așteptând cheia de undeva de la o vecină sau de prin
sat balc nepotul a ctitorit cneaz de ieud fina istorie a
firelor de păianjen restaurările sub care minunile se
coșcovesc mă întreb oare de ce doar o scară și
un codice primul în limba mai aproape română scară de
urcat o golgotă de lemn împestrițat cu căușul zglobiu
al corolelor ierburilor fotografiilor de peste
o doamne, era să spun timp cât e numai zare



uneltele atârnând la soare privirea din fereastră o
alta cu care te apropii de cuvinte ele la rându-le unelte
un tărâm de lemn înflorit în obiceiuri și zile de zile te
vei învăța să mânui tăcerea și ziua cea bună lacătu-i de
lemn doar să-l cauți printre sori rotiți în pâine


 

 

Dan Iancu

fragmente noi nenumerotate încă