Cătălin Gavriliu

Ențu
(2)

 


Speranța politică a orașului era tatăl Lidiei, domnul Sandu, dar acesta nu reușise nici măcar să-l aducă aici pe șeful propriului său partid, bosul mulțumindu-se cu faxul prin care fostul său coleg de facultate, de care nu mai auzise nimic de ani buni de zile, îl anunța că, din proprie inițiativă, constituise o filială. Dorea să ajungă primar al micuței urbe. Contracandidații săi aparțineau însă unor partide mai interesate de soarta copiilor lor din teritoriu, astfel că audiența pe care o avea el în rîndul alegătorilor era cu mult depășită de cea de care tatăl lui Ențu se bucura fără să știe, căci nu trecea seară în care localnicii să nu deschidă televizorul sub impulsul tainic de a vedea ce tîmpenii mai debitează tehnicianul de la cablu. Cînd era el de serviciu, în vremurile bune, îi plăcea să jongleze cu programele după cum îi dicta inspirația de moment. Întregul oraș urmărea, în locul vechilor posturi preferate - cele românești, pentru care oamenii își trăseseră de fapt cablu și plăteau de la o lună la alta mai mult -, niște discuții din cine știe ce insulă din Pacific. Reclamațiile curgeau lanț - ca pe timpul cînd lucra la centrala termincă a cartierului și dădea drumul la apa caldă în funcție de toanele neveste-sii -, iar după ce tura lui a făcut-o de oaie, n-au mai avut încotro și l-au dat pe post de încasator, în prag de pensionare. Asta îl rodea mai mult decît o concediere, iar popularitatea pe care începuse s-o aibă în urma comentariilor politice pe care le făcea cît abonatul se scotocea prin dulapuri după bani, îl lăsa complet rece. Mulți și l-ar fi dorit înscris în partidele lor, dar numai tatăl Lidiei a încercat odată să-i explice că mentalul concetățenilor poate fi influențat și prin munca de la om la om, nu numai pe calea video, în care Moșu se încăpățîna să vadă paradisul pierdut al vieții sale. N-a căzut în patima beției, dar continuul reproș în care îl ținea Lena de cînd se întorsese acasă cu salariul noii lui munci de jos deșteptase în el ciudata pornire de a cerși, pe care atîția ani și-o reprimase. Fusese crescut de bunică-sa maternă, care, în lipsa vreunui semn de interes din partea fiicei plecate în lume, obișnuia să prezinte copilul drept un orfan de care avea din cînd în cînd grijă. Povestea impresiona vînzătoarele din băcănii, astfel că bătrîna reușea în cele din urmă să încropească necesarul zilnic de calorii al micuțului. Datoria lui era să nu dezmintă ceea ce mamaia susținea în fața străinilor, experiență care i-a dezvolatat un exacerbat simț al caterincăi, vinovat ulterior atît de luarea în rîs a unor chestiuni seriose, cît mai ales de bolnăvicioasa lui impresie că toată lumea își bate joc de el.

Cătălin Gavriliu