Victor Loghin

Doña Maria

 

Regele făcu un gest larg spre ea și se întoarse cu spatele (cam nepoliticos!) continuând să vorbească pe un ton ridicat cu don Fernando, ministrul său de finanțe, confident și în același timp tovarăș de escapade de tot felul. Doña Maria se așeză pe jilțul generos, ce o cuprinse în brațele sale largi și își acomodă șezutul opulent pe pielea de Cordoba minunat reliefată. Gemu discret, satisfăcută de comoditatea jilțului. Își întinse picioarele cam scurte și butucănoase, căutând cu vârfurile condurilor scăunelul pentru odihna lor. Îl dibui și le așeză satisfăcută, strânsoarea greu suportabilă a pantofilor noi, în special peste monturile ce stăteau să explodeze, creându-i suferințe greu de imaginat. Dar Regele era rege și în fața sa trebuia să zâmbești, chiar dacă simțeai că vei muri peste câteva clipe. Protocolul Casei regale era extrem de strict, mai ales după ce spiritul german pogorâse peste libertinajul spaniol.
Simțindu-se mai bine, începu să se gândească la ale ei.
Și Doamne, tare mai avea multe pe cap! Numai taina iubirii dintre prea tânăra infantă Ana și Manolito, fiul lui don Alesio, cel mai redutabil adversar regal și era de ajuns pentru a fi expulzată din Spania cale de o mie de leghe, dacă evident, regele ar fi aflat. Sau relația plină de echivoc dintre Regină și ambasadorul francez, plimbările prin parc, sub clar de lună, străjuite de ea de privirile curioșilor și era suficient să ajungă în temnițele cele mai adânci. Iar dacă Regele ar fi aflat că ea era la curent cu escapadele sale, care numai vânători regale nu erau, totul s-ar fi ruinat aidoma unui castel din cărți de joc.
Doamne, câte mai avea pe cap și pe deasupra, nici banii pe care-i dădea cu camătă nu i se întorceau înzecit ca până atunci, zaraful evreu cu care lucra în taină dijmuindu-i câștigul de mult, dar ea de abia acum își dăduse seama.
- Al dra..., iartă-mă Doamne de păcatul cel mare! M-oi repara imediat ce scap de griji cu un dar pentru biserica ta, o, Doamne, că numai tu mă mai poți ajuta! Și Regele ăsta care nu mai termină odată de sporovăit ! Oare de ce m-o fi chemat tocmai acum, în miezul zilei, când până și el știe că femeia are cea mai multă treabă. Nu cumva ..., Doamne ferește ! Și își duse instantaneu mâna la gură, cu un gest neaoș țărănesc, ancestral dar total neobișnuit la Curte. O coborî imediat (deh, educația!) și se prefăcu că-și netezește o cută imaginară a rochiei opulente.
- Doña Maria, i se adresă regele și ea tresări violent, smulsă din gândurile sale (ce-o țipa omul ăsta așa tare, că doar nu-s surdă!), te-am chemat să te întreb ceva (vai, nu cumva a aflat ceva!)
- Da Sire, la dispoziția Voastră!
- Doña Maria, fiica noastră (gata, până aici mi-a fost!) este cam palidă și pare cam obosită în ultima vreme. Ba mai mult mi se pare cam neatentă, poate chiar cu capul în nori, să mă exprim mai plastic. Ce crezi că are, e obosită de la prea multele ore de învățare, e vârsta, a venit primăvara pe la ea?
- Sire, după cum bine grăiești, câte puțin din toate, dar nimic grav, care să ne pună pe gânduri. Doar stau toată ziua cu ea și mi-aș da seama, rosti ea dintr-o răsuflare, ușurată de cele auzite, ce erau departe de spaimele ce o cutreierau inclusiv noaptea în vis.
- Bine, îți mulțumesc că te-ai deranjat și te rog să stai cu ochii pe ea, doar o crești de la naștere și nu cred că ai dori să i se întâmple ceva rău. Avem gânduri mari cu ea, peste un sau doi, când va fi de măritat, cred că mă înțelegi ...


- Stop!
- Vă mulțumesc doamnelor și domnilor pentru concentrare!
- Pauză juma' de ceas!

Doña Maria se îndreptă cu greutate spre back stage, târându-și picioarele jignite de pantofii prea strâmți (trebuie neapărat să-i dau cizmarului să-i mai pună pe calapod, altfel o să mor din cauză de pantofi!)
Râse chinuit, mai mult în sine.
De după un decor prăfuit apăru Titi, cu o cană aburindă în mână.
- Am găsit o priză care funcționa și ți-am făcut un ceai de plante. Ia și bea, că oi fi înghețat în curentul ăla de pe scenă.
- Mulțumesc dragă, tot galant și serviabil ai rămas, ca întotdeauna! (de ce-oi fi fost proastă și nu m-am măritat cu el când m-a cerut, numai Ăl de sus știe!)
- Hai, stai aici și odihnește-te. Eu mă duc să mă schimb că în actul trei am vreo două intrări.
Doña Maria se așeză pe un scaun gen Louis XV, din altă piesă și sorbind din ceaiul parfumat continuă să se gândească la câte avea pe cap.

 

Victor Loghin