Ştefan Caraman

S-a sfîrşit şi filmul acesta. Iată două ore pierdute de-a gata în faţa televizorului. Este tîrziu. Mă strecor în dormitor pavînd distanţa cu ţoale.În faţa patului sînt complet gol. Intru sub pătură, închid ochii şi aştept. Eternul ritual - avalanşa de gînduri, capitularea totală şi somnul.
Îmi revin pe plajă, cred că la Mamaia. Ai! Mamaia. Sînt un militar în termen învoit pentru weekend. Probabil îmi satisfac stagiul pe acolo. Ba nu, sigur. În general privesc după femei, dar asta nu mă împiedică să observ disputa din colţul de jos al ecranului - doi indivizi se ceartă pentru o fată. Unul dintre ei este bogat, celălalt sărac. Leit-motivul filmelor turceşti. Acesta este titrat în română; sau ei vorbesc româneşte, nu mai ştiu exact - lucrurile evoluează repede aici. Important este că înţeleg. Cei trei dispar după un gard dincolo de care se întinde o livadă de pruni şi, pentru moment, îi uit. Am în faţă marea acum şi evoluez deja pe muzica acesteia.
Într-un slip roşu, cu prohab. Pătruns în apă încep să dau din mîini. Apa nu este nici udă, nici rece, nici caldă. Apa doar este. Oare cu cîte simţuri funcţionez ? Apoi o calc. Procedeul îmi reuşeşte, în sfîrşit. Şi calc, şi calc, de fapt sar, sar şi privirea mi se opreşte pe plajă la marginea pîlcului de sălcii din dreapta, acolo unde turcul sărac dar frumos îl închide pe celălalt într-o cabină telefonică, punînd astfel capăt unei mari nedreptăţi. Eu sar şi mai sus; mă bucur sincer pentru acest happy end normal. Ies apoi pentru că s-a înserat. Un lucru este sigur, n-am să mă obişnuiesc niciodată cu aceste schimbări bruşte - îmi obturează călătoriile.
Ce bine este la lumina lunii. Romantic. Zgomotele staţiunii abia ajung la urechile mele cucerite de sunetul liniştitor şi discret al valurilor. Stau pe un prosop simplu, fără modele şi admir întunericul ce se deschide la cîţiva metri în larg. O tînără fată, apărută de nicăieri, mi se adresează, "aşa se întîmplă în fiecare seara, marea se retrage în reflux iar pe mal rămîn gunoaiele." În mînă ţine o zdreanţă din material plastic şi mă priveşte insistent. "Înţeleg", zic şi ea dispare. Cu zdreanţă cu tot.
O mînă îmi explorează anatomia, inconştient. Oftez şi, în sine, adaug, "nu acum, nu." Îi întorc spatele. Mîna ezită puţin pe pîntec apoi se retrage ofensată. Ea îmi întoarce la rîndu-i spatele. Esenţa păcii conjugale - refuzul. Adorm iar.
Ce chestie, din nou la Mamaia! Asta nu mi s-a mai întîmplat niciodată. Probabil că cel care distribuie traseele nu mi-a înregistrat popasul precedent. Uite că şi acolo se comit erori - consecinţa lucrului cu material uman. Este iarnă la Mamaia. Din autobuz coboară odată cu mine o familie numeroasă. Tatăl, mama, un băiat, două fetiţe gemene. Sîntem toţi undeva la margine. În termeni reali, locul ar trebui să se numească Hanul Piraţilor, dar cu ceea ce văd eu seamană doar vag. Nici nu-mi făceam iluzii. Toţi şase o pornim spre centru. În stînga este marea, în dreapta gospodăriile. Sînt amenajate asemănător celor aliniate pe braţele majore ale Dunării. O colibă, cîteva cuşti sau coteţe pentru animale şi ceva teren agricol. Acestea nu au teren agricol şi nici nu par locuite. Scena aduce a Lovecraft dar lipseşte pădurea. În schimb, trei din cele şapte gospodării sînt populate cu animale. A treia îmi atrage atenţia - o turmă de porci pe o grămadă imensă de varză congelată, din care se înfruptă temeinic.
În centrul staţiunii - coincide pînă la detalii cu halta de la Mihail Kogălniceanu - cîţiva curajoşi se îmbăiază în copci deschise între terasament şi clădirea gării. Coborînd din tren, o zăresc instantaneu. Este acolo. Mă reped la ea şi îi urlu în ureche, "a venit, priveşte!" Într-adevăr, din ultimul vagon coboară sora ei cea mai mare. Revine, cred, dintr-o lungă călătorie. Ele se îmbrăţişează fierbinte, iar eu execut cîteva mişcări "tehno". Simple dar de efect. În spaţiu VANILLA ICE completează decorul cu un desuet deja "Ice, Ice Baby." Fetele se îmbrăţişează mai departe şi, oarecum, din mers. Paşii le conduc spre un rîu traversat de un mic podeţ improvizat din ţevi pentru irigaţii. Este locul unde pu şi simplu dispar fără ca eu să-mi dau seama. Dar pîrîul este mărginit de o luncă largă în care sute de gîşte, raţe şi lebede îşi păstoresc odihna. Cel puţin aşa mi-a spus una dintre ele - o lişiţă trecută de a prima tinereţe. Acolo nu le vînează nimeni, niciodată. Zic, "aha, a venit vara." A venit vara. Familia întîlnită iarna ce tocmai a trecut ocupă un cearceaf întins chiar pe malul gîrlei. Nu mă mai recunosc. De fapt, nici nu mă mai bagă în seamă. Înţeleg - cum poţi recunoaşte o frunză ? Plutesc de colo colo prin decor disturbînd diversele simetrii subsidiare. Despre acestea mi-a vorbit odată, pe îndelete, Vasile pictorul. "Fiecare tablou", spunea Vasile, "are ascunsă în bogăţia imaginii o simetrie perfectă a liniilor şi formelor. Totul este calculat chiar şi fără ştiinţa artistului." Eu sînt doar un factor de dezechilibru - tabloul acesta va ajunge un produs nevandabil în magazia vreunei librării. De aceea am părăsit Mihail Kogălniceanu pentru totdeauna. În general.
Mi se face sete. Întind mîna după pahar, dar degetele strîng doar puţin întuneric. "Iar!" Mă ridic anevoie şi mă culc anevoie. Este posibil ca în acest răstimp să fi ajuns şi la baie, altfel mi-ar fi sete în continuare. Organismul admite varianta afirmativă. Adorm.
"Aş dori cheia de la camera mea", îi spun cucoanei cu ochii ieşiţi din orbite, populînd cei doi metri cubi de gheretă. "Regret", îmi răspunde, "nu mai locuiţi aici." "De cînd?" întreb mirat, dar nu excesiv de mirat. "De mult", şi-mi închide geamul în nas. Observ că s-au schimbat suficient de multe.
La început era garsoniera mea de la etajul IV. Şi aveam o vedere excelentă asupra pieţei acoperite cu o cupolă de sticlă, imensă. Puzderia de pălării de paie şi fuste încheiate cu funde bîntuia scuarul într-un du-te vino continuu. Am localizat scena în Bucureştii anilor '30 şi mă simţem bine acolo, atunci.
Am regăsit-o, mai tîrziu, într-o stare deplorabilă. Lipsisem prea mult. Nu ştiu dacă piaţa mai ocupa spaţiul de sub fereastră - sticla acesteia era acoperită cu un strat gros de vopsea neagră. Am locuit-o, totuşi, o noapte. Am locuit-o de parcă aş fi iubit-o. O iubire imposibilă, fireşte.
Ultima dată, un lacăt ruginit ocupa un sfert din uşa de la intrare. În plus, la subsolul imobilului funcţiona, arogant de modern, un fast food în care se serveau sărmăluţe moldoveneşti. Gustoase, dar ce folos - îmi erau inaccesibile. Piaţa nu mai există şi, probabil, nu a existat vreodată. Aşa mi-a spus una dintre chelneriţe. Locuia acolo de o viaţă, nu avea cum să treacă cu vederea tocmai cupola de sticlă. Dar ce e viaţa ei ?
Acum mă cert cu baba asta imbecilă care nu-mi dă voie să trec. Mi-ar fi ajuns să văd măcar lacătul, dar desigur că produsul "garsonieră deasupra pieţei" s-a epuizat. Mă mulţumesc să cobor în local. Aceleaşi sarmale, aceleaşi angajate... mai am o şansă.
Dimineaţa mă trezeşte ţîrîitul rece al ceasului de masă. Iau contact cu primele tranşee ale realităţii. Rezistă bine. Eu nu. Toate simţurile îmi revin în galop şi-mi invadează fiinţa. Recapitulez : miros, văz, auz, tact, gust. Ultimul, amar. Teribil de amar. "La naiba!", zic, "e weekend" şi mă trîntesc din nou în pat. Tardiv. Sînt prea treaz - sar în papuci, mai apoi în pantofi şi, în cele din urmă, în piaţă. Pentru o jumătate de zi, am mai murit puţin.

Din volumul SÎMBĂTĂ DUPĂ AMIAZA LA ŢARĂ (ed. ALLFA 1998)