Ștefan Caraman

A MURI PUȚIN

S-a sfîrșit și filmul acesta. Iată două ore pierdute de-a gata în fața televizorului. Este tîrziu. Mă strecor în dormitor pavînd distanța cu țoale.În fața patului sînt complet gol. Intru sub pătură, închid ochii și aștept. Eternul ritual - avalanșa de gînduri, capitularea totală și somnul.
Îmi revin pe plajă, cred că la Mamaia. Ai! Mamaia. Sînt un militar în termen învoit pentru weekend. Probabil îmi satisfac stagiul pe acolo. Ba nu, sigur. În general privesc după femei, dar asta nu mă împiedică să observ disputa din colțul de jos al ecranului - doi indivizi se ceartă pentru o fată. Unul dintre ei este bogat, celălalt sărac. Leit-motivul filmelor turcești. Acesta este titrat în română; sau ei vorbesc românește, nu mai știu exact - lucrurile evoluează repede aici. Important este că înțeleg. Cei trei dispar după un gard dincolo de care se întinde o livadă de pruni și, pentru moment, îi uit. Am în față marea acum și evoluez deja pe muzica acesteia.
Într-un slip roșu, cu prohab. Pătruns în apă încep să dau din mîini. Apa nu este nici udă, nici rece, nici caldă. Apa doar este. Oare cu cîte simțuri funcționez ? Apoi o calc. Procedeul îmi reușește, în sfîrșit. Și calc, și calc, de fapt sar, sar și privirea mi se oprește pe plajă la marginea pîlcului de sălcii din dreapta, acolo unde turcul sărac dar frumos îl închide pe celălalt într-o cabină telefonică, punînd astfel capăt unei mari nedreptăți. Eu sar și mai sus; mă bucur sincer pentru acest happy end normal. Ies apoi pentru că s-a înserat. Un lucru este sigur, n-am să mă obișnuiesc niciodată cu aceste schimbări bruște - îmi obturează călătoriile.
Ce bine este la lumina lunii. Romantic. Zgomotele stațiunii abia ajung la urechile mele cucerite de sunetul liniștitor și discret al valurilor. Stau pe un prosop simplu, fără modele și admir întunericul ce se deschide la cîțiva metri în larg. O tînără fată, apărută de nicăieri, mi se adresează, "așa se întîmplă în fiecare seara, marea se retrage în reflux iar pe mal rămîn gunoaiele." În mînă ține o zdreanță din material plastic și mă privește insistent. "Înțeleg", zic și ea dispare. Cu zdreanță cu tot.
O mînă îmi explorează anatomia, inconștient. Oftez și, în sine, adaug, "nu acum, nu." Îi întorc spatele. Mîna ezită puțin pe pîntec apoi se retrage ofensată. Ea îmi întoarce la rîndu-i spatele. Esența păcii conjugale - refuzul. Adorm iar.
Ce chestie, din nou la Mamaia! Asta nu mi s-a mai întîmplat niciodată. Probabil că cel care distribuie traseele nu mi-a înregistrat popasul precedent. Uite că și acolo se comit erori - consecința lucrului cu material uman. Este iarnă la Mamaia. Din autobuz coboară odată cu mine o familie numeroasă. Tatăl, mama, un băiat, două fetițe gemene. Sîntem toți undeva la margine. În termeni reali, locul ar trebui să se numească Hanul Piraților, dar cu ceea ce văd eu seamană doar vag. Nici nu-mi făceam iluzii. Toți șase o pornim spre centru. În stînga este marea, în dreapta gospodăriile. Sînt amenajate asemănător celor aliniate pe brațele majore ale Dunării. O colibă, cîteva cuști sau cotețe pentru animale și ceva teren agricol. Acestea nu au teren agricol și nici nu par locuite. Scena aduce a Lovecraft dar lipsește pădurea. În schimb, trei din cele șapte gospodării sînt populate cu animale. A treia îmi atrage atenția - o turmă de porci pe o grămadă imensă de varză congelată, din care se înfruptă temeinic.
În centrul stațiunii - coincide pînă la detalii cu halta de la Mihail Kogălniceanu - cîțiva curajoși se îmbăiază în copci deschise între terasament și clădirea gării. Coborînd din tren, o zăresc instantaneu. Este acolo. Mă reped la ea și îi urlu în ureche, "a venit, privește!" Într-adevăr, din ultimul vagon coboară sora ei cea mai mare. Revine, cred, dintr-o lungă călătorie. Ele se îmbrățișează fierbinte, iar eu execut cîteva mișcări "tehno". Simple dar de efect. În spațiu VANILLA ICE completează decorul cu un desuet deja "Ice, Ice Baby." Fetele se îmbrățișează mai departe și, oarecum, din mers. Pașii le conduc spre un rîu traversat de un mic podeț improvizat din țevi pentru irigații. Este locul unde pu și simplu dispar fără ca eu să-mi dau seama. Dar pîrîul este mărginit de o luncă largă în care sute de gîște, rațe și lebede își păstoresc odihna. Cel puțin așa mi-a spus una dintre ele - o lișiță trecută de a prima tinerețe. Acolo nu le vînează nimeni, niciodată. Zic, "aha, a venit vara." A venit vara. Familia întîlnită iarna ce tocmai a trecut ocupă un cearceaf întins chiar pe malul gîrlei. Nu mă mai recunosc. De fapt, nici nu mă mai bagă în seamă. Înțeleg - cum poți recunoaște o frunză ? Plutesc de colo colo prin decor disturbînd diversele simetrii subsidiare. Despre acestea mi-a vorbit odată, pe îndelete, Vasile pictorul. "Fiecare tablou", spunea Vasile, "are ascunsă în bogăția imaginii o simetrie perfectă a liniilor și formelor. Totul este calculat chiar și fără știința artistului." Eu sînt doar un factor de dezechilibru - tabloul acesta va ajunge un produs nevandabil în magazia vreunei librării. De aceea am părăsit Mihail Kogălniceanu pentru totdeauna. În general.
Mi se face sete. Întind mîna după pahar, dar degetele strîng doar puțin întuneric. "Iar!" Mă ridic anevoie și mă culc anevoie. Este posibil ca în acest răstimp să fi ajuns și la baie, altfel mi-ar fi sete în continuare. Organismul admite varianta afirmativă. Adorm.
"Aș dori cheia de la camera mea", îi spun cucoanei cu ochii ieșiți din orbite, populînd cei doi metri cubi de gheretă. "Regret", îmi răspunde, "nu mai locuiți aici." "De cînd?" întreb mirat, dar nu excesiv de mirat. "De mult", și-mi închide geamul în nas. Observ că s-au schimbat suficient de multe.
La început era garsoniera mea de la etajul IV. Și aveam o vedere excelentă asupra pieței acoperite cu o cupolă de sticlă, imensă. Puzderia de pălării de paie și fuste încheiate cu funde bîntuia scuarul într-un du-te vino continuu. Am localizat scena în Bucureștii anilor '30 și mă simțem bine acolo, atunci.
Am regăsit-o, mai tîrziu, într-o stare deplorabilă. Lipsisem prea mult. Nu știu dacă piața mai ocupa spațiul de sub fereastră - sticla acesteia era acoperită cu un strat gros de vopsea neagră. Am locuit-o, totuși, o noapte. Am locuit-o de parcă aș fi iubit-o. O iubire imposibilă, firește.
Ultima dată, un lacăt ruginit ocupa un sfert din ușa de la intrare. În plus, la subsolul imobilului funcționa, arogant de modern, un fast food în care se serveau sărmăluțe moldovenești. Gustoase, dar ce folos - îmi erau inaccesibile. Piața nu mai există și, probabil, nu a existat vreodată. Așa mi-a spus una dintre chelnerițe. Locuia acolo de o viață, nu avea cum să treacă cu vederea tocmai cupola de sticlă. Dar ce e viața ei ?
Acum mă cert cu baba asta imbecilă care nu-mi dă voie să trec. Mi-ar fi ajuns să văd măcar lacătul, dar desigur că produsul "garsonieră deasupra pieței" s-a epuizat. Mă mulțumesc să cobor în local. Aceleași sarmale, aceleași angajate... mai am o șansă.
Dimineața mă trezește țîrîitul rece al ceasului de masă. Iau contact cu primele tranșee ale realității. Rezistă bine. Eu nu. Toate simțurile îmi revin în galop și-mi invadează ființa. Recapitulez : miros, văz, auz, tact, gust. Ultimul, amar. Teribil de amar. "La naiba!", zic, "e weekend" și mă trîntesc din nou în pat. Tardiv. Sînt prea treaz - sar în papuci, mai apoi în pantofi și, în cele din urmă, în piață. Pentru o jumătate de zi, am mai murit puțin.


Din volumul SÎMBĂTĂ DUPĂ AMIAZA LA ȚARĂ (ed. ALLFA 1998)

Ștefan Caraman