Mugur Grosu

Grosso Modo(6.4)

Mincinos (4)

 

Stăteam în cameră cu Starla, mâncam un tort și vorbeam despre moarte. Era atât de întuneric în cameră încât lucrurile se confundau unele cu altele. Puteam, la fel de bine, să cred că stăteam în cameră cu moartea, vorbeam despre tort și mâncam din Starla. Dar asta e, mai degrabă, expresia structurii mele morbide, care a prins glas de cum am început să avem probleme cu lumina. La început am crezut că e doar o iluzie, pereții căpătaseră o culoare oranj și culoarea continua să pălească. Mi-am zis că, firește, senzația era provocată de sentimentele mele pentru Starla, care căpătase o aură stranie a cărei căldură îmi mângâia fruntea. Era prima oară când ne întâlneam doar noi, lumina scării s-a stins chiar când suna la ușă, așa că, atunci cDinu Lazarând intră, surpriza m-a copleșit. Credeam că sunt împreună, mereu soseau și plecau împreună și, din cauza asta, eram într-o ușoară încurcătură, nu se comportau ca un cuplu, nu aduceau vorba despre asta, făceam eforturi să mă adresez în așa fel încât, dacă erau un cuplu, să vadă că găsesc asta firesc, iar, dacă nu erau, să sune ca o chestie de la gazdă la oaspeți: evitam o abordare individuală, preferam formulări de genul "nu vi se pare că...", "v-ați gândit vreodată la...", etc. Era puțin cam obositor pentru că, astfel, nu mă mai concentram asupra discuțiilor, epuizându-mi energia în delicatețea frazelor. Nici ei nu mă ajutau prea mult, stăteau pe canapea, cu palmele-n poale sau pe genunchi și mă priveau; uneori clătinau din cap sau răspundeau monosilabic, aproape că vorbeam numai eu. Când începuseră să mă viziteze, credeam că era vorba de timiditate și încercam să îi relaxez cu tot felul de povestioare. Apoi mi-am spus că, de fapt, istorioarele mele îi captivau și sunt atât de tăcuți din cauză că le place să mă asculte. Așa că vorbeam aproape tot timpul. Doar spre finalul serii, când scoteam tortul, se făcea liniște. Mâncam tăcuți cele trei felioare și, cum terminam, se ridicau, își luau rămas bun și plecau. Era așa, un soi de tradiție, ei aduceau tortul, eu povesteam, apoi tăiam cele trei felioare pe care le mestecam în liniște și cu asta se încheia seara. La început, îmi pregăteam cu grijă întâlnirea, îmi periam hainele, lustruiam cuțitașul de tort, netezeam cuvertura de pe canapea și stabileam ce istorioare voi mai spune în seara aceea. Încercam să ghicesc ce anume le va stârni buna dispoziție și rememoram serile anterioare. Cred că așa am realizat preferința mea pentru Starla. De câte ori mă pregăteam pentru întâlnire vedeam tot mai vie expresia sa din seara trecută în timp ce chipul lui Martin se estompa, îmi părea total plat. Începusem să-mi construiesc povestirile doar pentru Starla, căutam noi scheme narative doar pentru o licărire mai specială în ochii săi. Am sfârșit prin a născoci istorioare tot mai fantastice și eram din ce în ce mai nesigur de mine. Nervozitatea mea crescu în momentul în care-am realizat că Martin ar putea să observe această schimbare. Am început, atunci, să mă concentrez mai mult la ținuta frazelor și, ca să nu-mi trădez preferința secretă, încercam să-mi rețin chiar și înclinația corpului, fixând, cu privirea, o linie mediană între cei doi. Din cauza asta, întâlnirile deveniseră, fără să-mi dau seama, chinuitoare. Când m-am văzut singur cu Starla am trăit, simultan, sentimentele de fericire supremă și de angoasă: sigur, Martin mă incomoda cu figura sa plată, inexpresivă, dar absența lui mă luase pe nepregătite. Am bâiguit doar prostii, impersonal și distant, ocolindu-i privirea, ca și cum Martin ar fi fost lângă noi ori ca și cum n-ar fi venit niciodată acolo. Cred că lumina deja pălise când veni ora tortului, dar nu băgasem de seamă. Era un moment delicat, pentru că Martin era cel care aducea tortul iar acum nu venise. Am deschis frigiderul cu un aer firesc și-am scos tortul început în seara trecută. Am adus, din greșeală, tot trei farfurii. Mi s-a părut, atunci, că Starla are ochii mai umezi decât de obicei dar nici o mișcare nu mi-a trădat stânjenirea. Am pus a treia farfurioară în dreptul lui Martin, am scos cuțitul și, chiar când am început să tai prima felie, am simțit o ușoară înțepătură în inimă. De tradiția noastră comună ținea și faptul că tortul pe care îl aduceau era mereu de același tip, o roată mare, de frișcă și ciocolată, ornată cu un soi de bomboane colorate, așezate în cerc. Era prima oară când tăiam un tort început și, din cauza asta, am avut o ușoară ezitare când m-am gândit în care parte să înfig cuțitul. Înainte făceam gestul ăsta la întâmplare, aveam un cerc pe care trebuia să-l ciobesc. Chiar în clipa în care m-am decis am simțit înțepătura aia de inimă: felia care urma avea, deasupra, o bomboană albastră și, nu știu de ce, am regretat imediat ce-am tăiat-o și-am pus-o în farfurie. Urma iar o bomboană albastră, apoi trei portocalii, trei verzi, trei galbene, trei violet și așa mai departe. În partea cealaltă a tăieturii urma o bomboană roșie. M-am jucat cu cuțitul în locul acela gol, când la stânga, când la dreapta, încercând să fac pe spiritualul: "albastru? roșu? care să fie?". De data asta am tăiat felia cu bomboana roșie apoi, simulând un dezastru, am început să strig: "o să murim! am greșit! tortul va exploda, să fugim!" Starla n-a scos un sunet, mă fixa cu ochii săi lăcrimoși, fără să clipească, fără să respire și, nu știu de ce, mi-am ferit privirea. Am apucat farfurioara și-am început să mănânc. De cum am dus lingurița la gură m-am trezit vorbind, ceea ce nu se mai întâmplase. Pentru prima oară, de când ne întâlneam, vorbeam direct, fără nici un efort, îmi auzeam glasul fluturând în penumbra camerei și mă miram eu însumi de ce spuneam. Vorbeam despre Martin și mă încălzeam pe măsură ce-mi ascultam gândurile: descopeream, povestind, ce mult ținusem la el, eram convins că murise și, înviorat la gândul că Starla mă asculta, îi povesteam că moartea nu e decât un transfer dintr-un organism în altul: "imaginează-ți că fiecare dintre noi este o bomboană pe un tort uriaș care este lumea. Din când în când, un zeu se apleacă spre noi și taie câte-o felie micuță, să-și îndulcească sufletul. Fără să știe, Martin era la margine. Când lama a coborât, l-a luat și pe el, l-a pus în farfurioară și, după câteva clipe, s-a dus în burta blândului zeu. Imaginează-ți, Starla, călătoria abia atunci începe!" Mă încălzisem atât de mult încât povestea mea căpăta carne, devenea vie, cuvintele se materializau și luminau încăperea ca niște fluturi de fosfor. Abia când am tăcut am simțit întunericul. Am ridicat ochii și am văzut, dureros de clar, filamentul becului, o linie galbenă, zdrențuită, sub burta tavanului. Am bâjbâit cu mâinile pe lângă pereți, am ajuns la comutator și, când l-am atins, lumina a tresărit ca și cum era vie, o undă galbenă a spălat tavanul, a coborât până în mijlocul încăperii, unde a încremenit și-a început să pălească. Am smucit de câteva ori comutatorul și fenomenul s-a repetat, însă de fiecare dată unda gălbuie era tot mai slabă și cobora din ce în ce mai puțin. În cele din urmă am renunțat, m-am întins pe covor și-am început să vorbesc, fixând filamentul acela, care abia se mai desena pe tavan. Nu știu de ce, eram convins că Starla e încă acolo, că s-a întins pe canapea și ascultă, cu ochii închiși, așa că vorbeam, cu voce întretăiată, vorbeam într-una, despre mine, despre sentimentele mele, despre dragoste și trădare, despre moarte și singurătate. Îmi aduceam aminte cum veniseră prima oară la mine, cum mă făcuseră, cu viclenie, să mă îndrăgostesc, cum jucam seară de seară ruleta aceea, fără să știu că, la fiecare felie pe care-o tăiam, cineva, dincolo de pereții aceia, murea din cauza mea. Apoi mâna mea hotărâse că-i rândul lui Martin să plece, bomboana albastră, prima bomboană albastră și nici el nu știa, el, care aducea tortul, nu știa că-i venise rândul. Și, pe când mă gândeam la Starla, pe când încercam să mă conving, cu o duioșie amară, că e încă acolo și că mă ascultă, am simțit o arsură puternică în stomac și ceva, ca un fulger, m-a străbătut pe dinăuntru: Martin și Starla erau acolo, în mine. Și făceau dragoste. Am stat nemișcat, în beznă, până au adormit. Apoi m-am târât spre baie și am băut două pahare cu apă.

Mugur Grosu