Lucia Verona

Pictor de curte
(fragment din romanul "Labirint obligatoriu)

Draga mea iubită, ne vom despărți pentru totdeauna... M-ai trădat, mi-ai preferat un individ oarecare, n-ai avut încredere în geniul meu! N-ai mai rezistat în modesta mea garsonieră, te-ai săturat de spaghetele mele la două tigăi, n-ai mai suportat că umblu numai în blugi și nu-mi fac și eu un costum, ca omu', te-ai supărat că nu te duc la teatru și la restaurante de lux, te-ai plictisit de prietenii mei, de bețiile mele, de nopțile petrecute în cîrciumioara din colț, de femeile cu care mi s-a întîmplat să mă culc uneori, de pensulele și culorile împrăștiate peste tot, care-ți pătau rochiile, de picturile mele în care nu te recunoșteai... Dar mai ales, trebuie să recunoști, n-ai vrut să accepți sărăcia. Așa că nu mă mai puteai accepta nici pe mine. Eu am vocația sărăciei, chiar dacă aș trăi o sută de ani, aș muri tot sărac. Sărac și cinstit. Dar, fii pe pace, nu voi trăi o sută de ani. Nu voi mai trăi nici o sută de minute. Viața fără tine mi se pare un nonsens, așa că după ce termin sticla asta de vin, o arunc pe fereastră de la etajul unsprezece și mă arunc și eu după ea, poate o prind...
Leonard da Vincio reciti cu atenție scrisoarea, corectă o virgulă, înlocui două cuvinte, apoi se declară mulțumit. Își turnă un pahar de votcă și examină cu îngrijorare sticla. Era aproape goală și era ultima.
Se căută prin buzunare și nu găsi decît ceva mărunțiș, o gumă de mestecat, un pachet de țigări pe jumătate plin, trei batiste de hîrtie curate, în ambalajul original, vreo patru folosite, două prezervative și un creion. Din asta nu se poate cumpăra o sticlă de votcă, trase el cu luciditate concluzia. Tablourile mele nu se vînd, nu mai pot cere împrumut de la nimeni pentru că sînt dator vîndut la toți, ce dracu' să fac? Poate chiar să mă arunc, aș rezolva problema. E greu să trăiești cînd nimeni nu te înțelege. Asta e, sînt un mare neînțeles, ce rost mai am eu pe lumea asta, hai mai bine să încerc cum e pe lumea cealaltă.
Aruncă pe fereastră, cu un gest sigur și precis, care dovedea o mare experiență, sticla de votcă golită (în scrisoare vorbea de vin, i se părea lui mai romantic. Adevărul este că Leonard nu disprețuia nici vinul), apoi se apropie de fereastră și privi în jos. Sticla se spărsese pe caldarîm, noroc că nu se nimerise vreun trecător ghinionist, să-i cadă în cap. Cioburile străluceau în lumina gălbuie a becurilor cu sodiu. Leonard simți atracția golului, îl fascina micul cerc de cioburi aflat cu unsprezece etaje mai jos. Se ridică în mîini pe pervazul ferestrei.
În clipa aceea sună telefonul.
Dumnezeii lui de telefon! Cum paștele mă-sii să te sinucizi cînd începe să sune?
Coborî de pe pervaz pe partea camerei și smuci receptorul.
- Da!
Era fosta lui soție, care-i amintea că peste o săptămînă va fi ziua fetiței, să nu uite să-i cumpere o păpușă Barbie și pantofi numărul 20, roșii cu șireturi albe.
Trînti telefonul de pămînt. Acesta, nesimțit, sună din nou. O fostă amantă, Linda, îl invita la vernisajul unei expoziții de tapiserii; expoziția era organizată de o asociație de femei. Înjurînd tapiseriile, femeile, asociațiile, expozițiile și tot ce-i veni în minte, Leonard mai trînti o dată telefonul, care în sfîrșit pricepu aluzia și tăcu mîlc. Se auzi, în schimb, soneria de la ușă. Era administratorul blocului. Văzuse sticla spartă pe trotuar și, deducînd că proprietarul ei este acasă, venise să-i ceară banii pentru întreținere. Leonard, mai liniștit deja, îi arătă mărunțișul scos din buzunare și-i oferi un tablou, la alegere. Vecinul, om cumsecade, voi să refuze, doar n-o să pună în casă pocitaniile alea, cînd are el două tablouri, o pădure și un apus de soare, să juri că-s adevărate. Pînă la urmă luă totuși un tablou, unul mai mic, care reprezenta, credea el, o vază cu două flori. De fapt, era un nud, dar Leonard nu se obosi să-i explice. Oricum voia să plece din această lume în care sună telefonul și administratorul. Acesta, gîndindu-se că poate mîzgălitura o fi avînd vreo valoare, trebuie să aibă, altfel n-ar fi apărut domnul pictor la televizor acum un an, plecă și reveni cu o sacoșă și cu ceva învelit într-un ziar. Scoase din sacoșă o pîine, o bucată de brînză, o jumătate de parizer, trei roșii și o ceapă, iar din ziar o sticlă de votcă. Leonard se învioră. Viața părea mai suportabilă. Băură un păhărel, apoi administratorul plecă. Leonard înfulecă într-o clipă toată mîncarea, amintindu-și cu un chiorăit de mațe că nu mai pusese nimic în gură de trei zile. Nimic solid, mai precis. Apoi se dedică sticlei de votcă, încet, temeinic, savurînd fiecare înghițitură. Privi sticla, era ultima, o mai bea și pe asta, apoi... Își zise că, în romane, oamenii care se sinucid își trec în revistă toată viața. Înainte de a face gestul definitiv, fără îndoială. Încercă să-și adune amintirile. Pictura, firește. Asta rămîne. Chiar dacă oamenii preferă tablourile clasice, figurative, iar criticii apreciază numai ceea ce se înscrie în ultima modă. Alteva? Copiii. Rămîn și ei, băiatul la școala lui de muzică, iar fetița... Ei, ea e prea mică să priceapă. O să-i pară rău că n-a primit păpușa Barbie. Dar din ce bani s-o fi luat? Și ce încă? A, da. Femeile. Cu femeile a avut întotdeauna ghinion.
"Poligam sută la sută", cum se exprimase despre el un coleg invidios, Leonard plăcea femeilor, le atrăgea, nici el nu știa cum, pentru că nu făcea nici un efort să le cucerească. Se însurase foarte tînăr, cu o fată de vîrsta lui, frumoasă, inteligentă, cultivată, calmă, manierată. Agitat cum era și cu capul în nori, crezuse că fata asta liniștită și cuminte era exact ceea ce-i trebuia pentru echilibru. După șase ani și doi copii divorțaseră. Irina nu mai putea suporta excentricitățile lui bărbatu-său, ea avea copii de crescut, ce dacă el creează, ia să nu-i mai vină cu prietenii la orice oră și să nu se mai îmbete ca porcu'. Leonard stătuse un timp pe la prieteni, apoi se mutase în garsoniera de la etajul unsprezece, destul de spațioasă și de luminoasă ca să-i poată servi și ca atelier și dăduse sfoară în țară că "june sînt, liber sînt, de nimeni nu depand". Femeile îi cădeau cu ușurință în brațe, iar el nu se plîngea deloc că e suprasolicitat, avea mari disponibilități în domeniu. În afară de asta, picta și bea, bea și picta. Greu reușea să vîndă vreun tablou, maniera lui nu prea plăcea. Picturile lui, îndeobște nonfigurative, nu aveau nimic decorativ. Se deosebea de colegii lui prin sensul profund și aproape evident al fiecărei lucrări, dar acest sens rareori era agreabil. Iar oamenii nu doresc să-și pună pe pereți prea multe probleme. Dar să revenim la femei. Din cînd în cînd, Leonard simțea nevoia să se îndrăgostească, să împartă cu o femeie și altceva decît un moment de bucurie a trupului. Voia să aibă și el o viață liniștită de familie. În asemenea perioade, cîte o femeie serioasă, cuminte, calmă, ordonată, echilibrată, bună gospodină, se muta în garsoniera lui și el se simțea ca-n Paradis. Ea îl spăla, îl pieptăna, fundă roșie-i punea, îi gătea, îi apreta cămășile, îi asculta cu răbdare și cu un zîmbet îngăduitor poveștile, îi poza la nevoie, curăța pensulele cu terebentină... Acest vis ferice nu dura însă niciodată mai mult de trei luni. De obicei, vinovată era Irina, fosta lui soție, care sosea pe nepusă masă și o dădea afară, fără menajamente, pe intrusă. Ia să-l lase în pace, omul are copii, ce dacă au divorțat, asta nu înseamnă că are voie să-și aducă femei în casă. Leonard protesta, o înjura, dar se bucura, în sinea lui, pentru că deja se simțea plictisit de ființa aceea minunată și calmă, cu care crezuse că poate trăi toată viața. Uneori, dacă Irina nu intervenea la timp, Leonard rezolva singur situația. Se îmbăta zdravăn de două-trei ori și femeia, după ce încerca să-l aducă pe calea cea bună, renunța și pleca. Ce ți-e și cu inconștientul! Fără să vrea, fără să-și dea seama, toate femeile cu care încerca să stea erau în genul fostei neveste. Așa credea el că-i trebuie și de aceea era singur. El voia liniște, nu avea nevoie de complicații, tot ce dorea era un cadru în care să poată crea, voia, fără s-o recunoască, să fie ocrotit fără a fi controlat. Dorea de la ea liniștea pe care el n-o avea și în ruptul capului n-ar fi admis că, de fapt, nu de liniște are nevoie, mai precis nu de o liniște vecină cu plictiseala. Se ferea ca de foc de femeile impulsive, excentrice. "Nu vreau să depind de tine" îi spusese el o dată uneia care se îndrăgostise de el. Nu i se părea o persoană confortabilă. O găsea prea exaltată, prea asemănătoare lui și credea că această combinație ar fi explozivă. Altminteri femeia, pe nume Adelina, îi plăcea, avea umor, îi accepta cu voioșie extravaganțele și bețiile, plus că era roșcată. Culmea, îi înțelegea pictura. Numai că îl obliga să-și spele singur șosetele și să-și coase nasturii, iar uneori îi cam critica tablourile. Nu era și cazul destinatarei scrisorii. Constance nu-i critica decît modul de viață și dezinteresul pentru bani. Pictura n-o interesa. Dar îl părăsise pe Leonard înainte ca acesta să se plictisească de ea, așa că durerea lui era de înțeles.
Leonard puse scrisoarea într-un plic, scrise cu grijă adresa și lipi un timbru fiscal (altceva nu găsi în sertar), apoi îl chemă pe băiatul vecinilor și-l rugă să pună scrisoarea la cutie. Îi dădu guma de mestecat și tot mărunțișul de pe masă. Era gata să-i dea și prezervativele pe care scria Made in Japan/European Size, dar se răzgîndi, copilul n-avea decît 11 ani, ce să facă la vîrsta asta cu ele, mai bine să le lase pramatiei de fiu-său, la cei 15 ani ai lui sigur are o viață interesantă, altminteri n-ar chiuli cu atîta sîrg de la școală. Mai scrise o scrisoare, pe adresa fostei neveste, prin care o anunța că-i lasă toate tablourile și șevaletul. Puse plicul pe masă, o să-l găsească ea, nici o grijă.
Sticla de votcă era încă pe trei sferturi plină, pe asta Leonard n-ar fi lăsat-o pentru nimic în lume. Își mai turnă un pahar și se așeză în unicul lui fotoliu, cules dintr-un morman de vechituri aruncate de vecini cu ani în urmă. Zări pe masă ziarul în care fusese învelită sticla. De obicei, nu citea ziare, nu-l interesa ce se întîmplă în lume, oricum se scriu numai minciuni, dar acum era o zi specială, ultima lui zi, ultimul ziar. Își aprinse o țigară, le numără pe cele rămase, mai erau șapte, prea destule, își zise și deschise ziarul. Era un cotidian popular, o gazetă de scandal, un amestec de politică, senzație ieftină, dezvăluiri dubioase și fapt divers sordid. Citi despre iminenta cădere a guvernului ("așa-i trebuie!"), despre o oaie care fătase un miel cu cap de cîine și despre descoperirea unui nou virus, parcurse fără prea mult interes interviul dat de un cunoscut actor care declara "Dacă-mi vor da premiul Oscar, îl voi refuza în semn de protest!" și cînd, plictisit, aruncă ziarul pe podea, acesta se deschise la pagina de publicitate și lui Leonard îi căzură ochii pe cuvintele "pictor de curte". Ce-o mai fi și asta? Ridică ziarul și citi anunțul.

Curtea imperiala

Anunță pentru data de 15 februarie 1999

CONCURS

Pentru ocuparea postului de
Pictor al Curții

Condiții de participare:
- Diplomă de studii
- Vîrsta minimă 25 de ani
Se asigură locuință, atelier, mașină și alte facilități. Salariu motivant.

(va urma)

 

Lucia Verona