Cătălin Gavriliu

Ențu
(1)

 


Cînd se hotărîse s-o omoare, Ențu avea deja încheiate socotelile cu lumea asta. Viața Lidiei i se părea un roman ieftin, pe cale a-l plictisi. Nu mai avea rost să continue chinul. Se va preface că așteaptă și el autobuzul și, în momentul în care fetei îi va scăpa iarăși zîmbetul disprețuitor, îi va înfige cuțitul în inimă, sub privirile îngrozite ale prietenelor ei. Prietene... La nici una nu găsise un dram de complicitate cu el. Îl luau la mișto de îndată ce i se semnala prezența în preajmă, deși nu-l cunoșteau propriu-zis, habar n-aveau cum îl cheamă și cît de sincere erau sentimentele lui față de lidera de grup, cea mai frumoasă și inteligentă, cu voce de înger și gramatică bine pusă la punct. Odată au avut chiar îndrăzneala să vină la banca lui și să-l roage să n-o mai privească atîta pe Lidia, deoarece hamburgerul pe care aceasta se străduia să-l mănînce în recreația mare pur și simplu refuza să-i alunece pe gît. Ar fi vrut să le spună ceva subtil, dar emoția primului contact cu emisarii ei nu i-a permis decît să îngane "Da? Bine, bine... Ăsta-i un loc public și mă uit unde vreau...", amintire care l-a zvîrcolit în pat multe nopți după aceea. Planurile lui de străpungere a barajului de pe drumul către Lidia atingeau pe alocuri temeritatea, Ențu fiind în mai multe rînduri la un pas de gîndul de a le suprima fizic și pe gardiene. Abia după ce și-a dat seama că răul venea nu dinspre ele, ci chiar de la obiectul pazei lor - prințesa nu-și economisea deloc energia cînd voia să arate că nu-l suportă -, a decis să treacă la fapte.
Urma să vizioneze la "Rozena" anumite filme și să se intereseze ce droguri circulă prin liceu, dar pentru asta avea nevoie de bani, iar ai lui abia de reușeau să-i pună ceva de mîncare seara, cînd familia se reunea doar cît să-și facă sînge rău unul altuia mama, tata și fiul. El nu era prea afectat de starea tensionată, întrucît aceasta apărea în plină criză dentară, cînd toate gîndurile îi sunt absorbite de puroiul care se adună, puțin cîte puțin, la rinichi și inimă. Exemplele celor care o mierliseră din aceeași cauză îl seduceau mai tare decît apoplexia care plutea în aer de fiecare dată cînd i se reproșa tatălui situația financiară a casei. Nici măcar diagnosticul pe care mama îl arunca pe masă ca ultim argument al cererii ei de liniște, formulată invariabil cînd tata dădea mai tare muzica, nu reușea să-l abată pe Ențu de la contemplarea propriei lui suferințe. Și ce dacă și ea e în pragul unui colaps nervos? Bine că dumnealor găsesc întotdeauna bani pentru medic. Niciodată n-au vrut să-l ducă la dentist. "Băiete, la ăia trebuie să fi cîștigat la Bingo ca să-i plătești cît cer pentr-o carie. Las' că-ți trece, nu se moare din asta!", obișnuia să-l aline taică-su în nopțile în care gemetele lui Ențu nu-i dădeau altă soluție decît să urmărească în reluare dezbaterile tv. "Ba se moare!", îi răspundea copilul în gînd. De-atunci a căpătat nerăbdarea de a veni clipa aia în care va putea și el arăta un certificat medical beton: n-o mai duc decît trei luni. Ba nu, e exagerat. O lună de viață, după care moartea să nu mai țină cont de eventualele încercări ale părinților săi de a-l salva. Îl credea pe taică-su în stare să dea în presă un anunț umanitar, care cine știe sub ochii cărui smintit ar putea să cadă, vreun sadic încîntat de a i se trece în CV că a nenorocit un om nelăsîndu-l să moară. Le va comunica verdictul cînd nimic nu va mai fi posibil, dar cu suficient timp înainte ca locul de veci și pomenile să poată fi procurate. N-o să se mire prea tare nici dacă va afla, de dincolo, că înmormîntarea sa a fost cu putință la standarde ortodoxe grație unei colecte publice inițiată de părinți, care vor fi știut ei ce voce să adopte și ce imagini să le bage pe gît cameramanilor chemați să umple o știre cu tragedia lor. Spera totuși ca acolo să nu-i mai pese de ceea ce lăsa acasă. Făcea exerciții de acomodare cu viitoarea lui stare, dar de fiecare dată ajungea la același rezultat: confortul lui din cerurui depinde de Lidia. De aceea îi venea s-o hăcuiască fără premeditare în clipa cînd o vedea cum plescăie dezgustată la firavul lui salut cotidian. Totul se năruia atunci. Regreta mai ales faptul că nu rezistase ispitei de a rămîne pentru totdeauna în umbra ei, un anonim. Ar fi vrut să șteargă din istorie acea zi nefastă în care i s-a prezentat cu inima pe tavă, ca la McDonalds, așteptînd parcă să fie gustat și mîngîiat apoi pe creștet, Ențule, ești bun, mai dă-mi o porție. Fără să i se ceară prezentarea meniului, în zilele următoare a servit-o cu creier, adică i-a sugerat Lidiei să arunce un ochi pe lista de la avizierul liceului, unde, la poziția a noua, îl putea găsi între cei care s-au calificat la faza județeană a olimpiadei de Economie. Dorea să-i arate prin asta că el e un tip cu picioarele pe pămînt, capabil să administreze o avere de mărimea celei pe care i-o prezuma după rochiile purtate, parfumurile cu care se dădea și aerul de gorile în soldă cu care "prietenele" ei îl priveau. E drept, nu venea cu mașina la școală, dar pe Ențu nu-l oprea nimeni să vadă în asta o dorință a părinților ei de a nu-și afișa în public bogăția, din rațiuni politice. Auzise că tatăl ei este nu doar patronul "Rozennei" - cochetul complex de alimentație publică și agrement sexual din centru pe care îl vizita cînd primea alocația de elev -, ci și șeful local al unui partid. Lumea politicii îi cădea greu la stomac, deoarece televizorul era în camera părinților, și niciodată nu putea să urmărească un film bun, din cauza talk-show-urilor care otrăveau și mai mult atmosfera familială, în sensul că mama ar fi vrut să fie liniște deplină ca să doarmă, în vreme ce tata înjura de zor centrala televiziunii respective, care suna ocupat refuzîndu-i astfel accesul la interactivitate, așa de ostentativ clamat de realizator încă de la începutul emisiunii. Mereu avea cîte o întrebare de pus invitaților din studio, iar cînd prindea totuși firul liber și intra în direct, îi făcea semn lui Ențu s-o scoale pe maică-sa din somnul cel mai greu ca să fie martoră la scena în care el, un pîrlit încasator din provincie, îl trage de urechi pe cutare ministru, în baza editorialului citit în ziarul la care era abonat. Marota lui era disoluția autorității statului. În ciuda facturii telefonice încărcate și a evidenței faptului că interpelările lui nocturne nu reușeau să schimbe cu nimic convingerea soției sale că s-a măritat cu un ratat de care-și bat joc pînă și copiii, tata nu-și domolea simțul civic. Căpătase chiar o anumită coerență în discursul care îi preceda întrebările, datorită căreia obținea cu ușurință legătura în platou, vocea lui fiind recunoscută ca aparținînd unui cetățean sincer preocupat de problema în discuție. Educația lui în acest domeniu a fost accelerată de numeroasele apeluri la concizie pe care realizatorii i le făceau, cu ochii la puținele minute care mai rămăseseră din emisiuni. La drept vorbind, intervențiile lui Moșu erau cel mai puțin penibile dintre cele care veneau din acel oraș. Dacă și cei de la televiziune ar fi fost cu adevărat niște profesioniști, nu s-ar fi rezumat doar la condescendență în relațile cu el, ci i-ar fi solicitat colaborarea, deoarece rar poți găsi un asemenea voluntar dispus să-ți umple golul informativ lăsat de un loc în care se întîmplă degeaba atîtea lucruri care nu apar pe post - boschetarii care mureau pe capete în culcușurile lor, înecați cu sperma agresorilor, renumiții "zugravi", de pildă.

Cătălin Gavriliu