Alexandra Diaconu

căderea din mine (3)

între straturile memoriei mele


 

să aduni într-un singur trup tot ceea ce-ai putea iubi vreodată. cînd dumnezeu cheamă la el sufletul acela, trupul rămîn vacant la obiecte pierdute și tu-ai pierdut într-o singură clipă totul. riscul e prea mare.

***
despărțirea de o ființă dragă mi se pare un lucru ușor. dar despărțirea de absența ei o găsesc de-a dreptul insuportabilă. despărțirea de durerea acelui gol, lăsat în urmă de-o ființă dragă mie, mi se pare irealizabilă.

***
te regăsesc lîngă mine prin mici amănunte aparent nesemnificative. un miros aproape imperceptibil pe care-l lași pe pielea mea la mult timp după ce te-ai îndepărtat. nări drogate sub obsesia ta, vene înțepate. oare chiar nu mai ești pe-aici ascunzîndu-te?

***
orașul acesta îmi pare deosebit de îngăduitor cu noi. ne plimbăm pe-aceleași străzi ca și altădată. orașul ne-a dăruit niște drumuri ale nimănui, să le dăm noi o semnificație a noastră, să le însemnăm cu tălpile sau cu numele. cuvinte dintr-o conversație sau alta, dintr-un anotimp sau altul.

***
eu am o parte din tine pe care n-o mai are nimeni. durerea asta a mea n-o mai are nimeni, mă gîndesc, tu ai dreptate. durerea asta are un zîmbet sarcastic, al unicității. conștiența ei proprie, mîndria ei exagerată. tu n-ai mai dat nimănui ce mi-ai dat mie. ai fi plătit prea scump o astfel de cruzime. o dată-n viață e de-ajuns.

***
cuvintele astea par să se fi închis aici, în casa asta, între pereții ăștia. sînt palide ca un bolnav țintuit de patul bolii sale. iar boala asta dă intensitate tuturor trăirilor mele, o sensibilitate dublată de-o senzație de leșin. poate că-i doar disperarea din a nu mai avea o viață în trup.

***
din a nu mai avea o scară directă spre cer. o legătură nemijlocită cu lumea cealaltă. o mîngîiere pentru dorințele mele ce nu și-au găsit încă o formă de exprimare. incoerență.

***
obiectul adorației noastre-și atrage către sine disprețul nostru cel mai adesea. din neputința de-a avea mai mult. și la-ndemîna mea găsesc negația. eu nu ador atunci nimic, eu doar disprețuiesc.

***
nu-mi e mai simplu să iubesc un obiect fără viăță? fără suflare? mai ușor decît să iubesc o ființă vie, al cărei zîmbet pierdut mă va durea mai tîrziu în junghiuri spintecînd cutia toracică. în zvîrcoliri. îmi iubesc astăzi cana din care beau o cafea amară. îmi ador carnea somnoroasă, auzul adormit.

***
întinde-ți mîna către mine și-atinge-mă. trupul meu se înfioară încă. de parc-ai răsufla a moarte peste mine. și eu m-aș speria puțin. ca de-un bețiv împleticit seara pe o stradă.

***
te-aș putea uita oare? strivindu-te în straturile memoriei mele, ștergîndu-mi de pe piele urmele mîinii tale. vine un om și se lipește de ființa mea de parcă aș umbla dezbrăcată în ziua aia și unsă cu toate cleiurile lipicioase. plecînd într-o smucire violentă mă lasă jupuită, cu sîngele curgîndu-mi în rafale. la vederea mea trecătorii se cutremură. sînt eu, în carne vie.

***
gărgăriță-riță, zboară-n poieniță...
și unde-oi zbura, acolo m-oi mărita...

***
m-ai șters bine cu-o cîrpă moale, m-ai lustruit ca și cum aș fi fost ruptă din lumină, ca pe o piatră semiprețioasă care-ți ia ochiul. m-ai rînduit în muzeul femeilor pe care le-ai iubit. dar eu nu eram tocmai bună pentru rolul de exponat. fugeam în fiecare dimineață, să mă plimb, prin răsărituri, să mă-ncarc cu străluciri. eu doar dormeam în raftul amintirilor tale, cînd și tu visai că m-ai putea rîndui printre femeile pe care le-ai iubit cîndva.

***
tu nu știi că-ți simt neiubirea, răceala în care astăzi te-ai retras pasiv?
mergem pe-același drumuri neutre, ale nimănui. sau ale noastre. tăind liniștea claxoanelor de mașini cu-aceleași cuvinte. sau nu spunem nimic. privim cum ceva în noi a murit. ceva care nu mai învie niciodată. sau un ceva pe care noi înșine l-am sufocat cu bună știință. rea credință. asfalturi comune și-atît. în nici un anotimp.

***
se poate regăsi-ntr-un singur trup tot ce-ai putea iubi vreodată. un trup neputincios, legat de-o altă realitate jalnică. un vas arestat într-un port străin. rămîn goală, fără semnificație. un fel de mormînt al eroului necunoscut, fără nici un fel de eroism, de data asta.

***
trăiești un secol de umilință prin neputința ta de-a-ți asculta chemarea. te privesc a milă și mă detest în același timp, căci mila asta e-un sentiment mult inferior pînă și disprețului. mila ascunde-n ea o altă neputință, aceea de a simți altceva pentru omul la care te uiți și care nu are nici o putere, la fel ca și tine.

***
din suflet tu îmi cazi ireversibil. dintr-un anotimp într-altul.

***
în casa mea tu ai în baie o periuță de dinți, în bucătărie o cană, pe masa din camera mea o carte, dar tu nu locuiești la mine-n casă. cînd văd toate lucrurile astea ce-ți aparțin, am senzația că trăiesc cu-o nălucă jalnică, ce nu pune niciodată osul la treabă, nu face curățenie.

***
tu locuiești la mine-n suflet și ești cumplit de dezordonat. îți lași peste tot gîndurile vraiște. la cîteva zile mai iau o cîrpă de praf și tot încerc să fac ordine.

***
credeam că de-acolo tu poți vedea tot ce se petrece cu mine, ce-am mîncat astăzi, ce-am visat azi-noapte, cu cine m-am întîlnit la cumpărături și ce-am gîndit în autobuz. dar tu habar n-ai de nimic. se vede că m-am înșelat, tu lenevești tot timpul, tu ești orb. ignorînd pînă și ploaia ce se prelinge pe geamurile ferestrei.

***
în gînd îmi revin uneori niște vagi amintiri ale unui viitor răsfrînt pe-un evantai. tu-l fluturi cu-o mînă nervoasă și eu îngheț instantaneu în diminețile de-octombrie. dorind să faci o glumă proastă. noi n-avem nici un viitor posibil. dar tu știai asta și n-ai fi vrut să-mi spui. tu n-ai mișcat nici o mînă, de fapt. era curent în sufletul meu și de-aia mi se făcuse-atît de frig și pielea de găină moartă.

 

Alexandra Diaconu

motto:
"Ar trebui să se pună un grătar la
intrarea în suflet,
ca să nu se mai bage nimeni în el
cu cuțitul.
"
Marin Sorescu - Iona