Proiectînd versul
Ce vedem – atunci cînd o citim – într-o poezie? O privim ca pe un autoportret (al autorului), ori ca pe o oglindă?
Cu alte cuvinte, admirăm curajul poetului de a fi el însuși / de a se arăta așa cum e (și încercăm să ne identificăm cu el), sau îi admirăm dibăcia de a ne spune chiar ceea ce vrem să auzim?
Indiferent de atitudine, dictată de interacțiunea a două (tipuri de) personalități, rămîne șirul de cuvinte pus pe o coală de hîrtie. Sau pe un ecran.
Și pe care poetul îl personalizează în diferite feluri, la diferite nivele – al vocabularului, al imagisticii, al sintaxei (morfologia e, se pare, mai rezistentă la astfel de manevre), al prozodiei. se pot da exemple care să ilustreze ambivalența, caracterul atît pozitiv cît și negativ al fenomenului. Așa cum unele trăsături de caracter, chiar puternic marcate, pot fi considerate defecte, nu altceva putem zice de emistihul care încheie, mecanic, cam toate strofele lui Coșbuc, ori de poanta explicativă a finalului majorității poemelor soresciene. Rămînem, pînă la urmă, cu o ficțiune de personalitate, cu o identitate verbală asemănătoare celor asumate de partenerii de pe chat – contează cine spui că ești, nu cine ești. Și, în acest sens, internetul ia locul intertextului: în loc de autori (identități verbale) răspîndiți în spațiu și timp, cu care dialogul se poartă, de fapt, unilateral – atunci cînd răspundem devenim la rîndul nostru autori și ne adresăm altora aflați în postura noastră de acum o clipă – discută persoane (de asemenea identități verbale), răspîndite în spațiul timpului prezent. Nu știu care e încărcătura estetică a acestui dialog, cum nu pot ști cu certitudine care e încărcătura existențială a celuilalt. Dar cred că, pe această cale, e posibilă o nouă poezie, care, vorba poetului, va fi făcută de toți.
