Mugur Grosu

Grosso Modo(6.3)

Mincinos (3)

 

Deși sunt un biciclist înrăit, nu m-am temut niciodată să merg cu troleul. Accentuez asta pentru că unii sau alții ar putea crede altceva. Motivul pentru care evit mijloacele de transport în comun este de altă natură. Mai întâi, nu-mi place lipsa de alternativă. Or, în orașul nostru, neasemuit de lung și de lat, nu te poți deplasa decât cu troleul. Întotdeauna am urât chestia asta, pe care am să o descriu imediat pentru cei care nu știu cum arată: un hârb pe roți, deșirat și metalic, în care se-nghesuie oamenii care trebuie musai să traverseze orașul și care e legat de niște fire din aer, paralele cu pământul: pasagerii sunt un fel de marionete purtate de sfori dintr-un loc în altul. De-asta, în limbaj popular, i se mai spune și firobuz. Sigur, există și mersul pe jos, nimeni nu te împiedică să-ți folosești astfel membrele. Dar ca să ajungi din peninsulă în partea de nord îți ia jumătate de zi, iar ca să te întorci pierzi și cealaltă jumătate. (Cine se duce undeva fără să se întoarcă de unde-a venit? Un drum corect presupune un dus și-un întors). Dinu LazarDeci există trolee. Sau biciclete. De fapt mint, nu există decât o singură bicicletă. A mea. Am adus-o din orașul învecinat, în care-am nimerit aproape întâmplător, în urmă cu foarte mulți ani. Acolo se întâmpla exact invers: oamenii circulau numai cu biciclete și exista un singur troleu, care circula foarte rar și era aproape tot timpul gol. Cel puțin eu n-am văzut pe nimeni urcând în troleu. Nu m-am întrebat niciodată de ce se întâmplă așa. Se spune că mergeau cu el doar bătrânii, femeile cu copii în brațe și invalizii. În ce mă privește, n-am văzut nici un bătrân în orașul vecin (cel puțin nu acele ființe nevolnice pe care ne-am obișnuit să le numim astfel), femeile purtau un fel de rucsăcele în care-și țineau pruncii, iar invalizii erau duși în biciclete cu ataș de prietenii lor. De altfel am remarcat, ca o ciudățenie a orașului vecin, că nu existau oameni singuri. Am stat odată în stație și am văzut că lumea mă privea tare ciudat. Așa că atunci când, în fine, veni troleul și își deschise ușile în fața mea, am înțepenit pe trotuar. Pur și simplu n-am reușit să-mi ridic piciorul. L-am privit cum se duce și-am fugit să îmi cumpăr o bicicletă. În orașul vecin, magazinele cu biciclete sunt la tot pasul, și seamănă cu chioșcurile de țigări de la noi. Mi-am ales una galbenă, cu 18 viteze și o singură șa. Bicicletele pentru o persoană erau extrem de ieftine: la mare preț pe acolo era tandemul, preferat de majoritatea localnicilor. Am găsit deosebit de plăcută această experiență așa că n-am putut să renunț la ea: m-am întors în orașul meu cu bicicleta și-a devenit o obișnuință să merg doar cu ea prin oraș. Practic, de atunci n-am mai pus piciorul în vreun troleu. Deși eram o apariție neobișnuită pe străzi, n-am avut nici cea mai mică problemă: trotuarele erau tot timpul pustii iar troleele care treceau pe lângă mine, scârțâind din încheieturi, abia dacă lăsau să se vadă, prin geamurile lor murdare, contururile fără chip ale pasagerilor. Nimic nu mă împiedica să mă simt pe deplin fericit: mergeam pe unde doream, mă zgâiam unde aveam chef, mă opream când simțeam eu nevoia, alergam cât pofteam de repede. Ce să mai spun despre aerul minunat care-mi mângâia obrajii, mirosul ierbii, parfumul ploilor, ciripitul zburătoarelor din văzduh. Îmi terminam cât mai repede treaba și fugeam la bicicleta mea, cu care lungeam cât mai mult drumul spre casă. Volutele mele spre periferiile orașului erau tot mai largi până ce escapadele în afară au devenit obișnuite: când se lăsa întunericul era o adevărată nebunie să pedalez sub cerul înstelat, toate lucrurile pământești își pierdeau conturul și simțeam cum întreg universul cobora să mă îmbrățișeze. Nu știu pe cine am deranjat dar s-a hotărât că evaziunea mea trebuie să înceteze. Într-o seară, pe când mă aflam în peninsulă, m-am îndreptat spre locul în care-mi țineam bicicleta ascunsă și-am descoperit că nu mai aveam cu ce să mă duc acasă: cineva îmi furase șaua. Era absurd să cred că gestul avea o justificare materială: cum am spus, nimeni, în afară de mine, nu mai avea bicicletă în orașul acesta. Am stat câteva ceasuri alături de bicicleta mea și m-am gândit la toate lucrurile strâmbe din lumea asta. Gândurile nu m-au putut duce în alt loc așa că a trebuit, în cele din urmă, să-mi abandonez bicicleta și să mă îndrept spre stație, ca să prind ultimul troleu din seara aceea. Deja era beznă, începuse să plouă mărunt, eram singur și-am crezut că voi înopta acolo cu gândurile mele. Dar, în cele din urmă, sosi și troleul. Când își deschise ușile în fața mea, era atât de burdușit cu oameni încât câțiva s-au rostogolit pe trotuar ca niște cartofi dintr-o sacoșă căreia îi cedează fundul. Mi-am vârât capul în piept, am închis ochii și m-am aruncat înainte. M-am apucat cu degetele și unghiile de ceva aflat în fața mea și, chiar când era să-mi pierd echilibrul, am fost izbit din spate de alte corpuri și-apoi o forță teribilă m-a împins înainte: se închidea ușa. Am mers o stație fără ca picioarele mele să atingă pământul iar când s-a deschis ușa m-am agățat cu dinții de umărul celui din față și-am reușit să rămân înăuntru. Valul al doilea m-a împins mai în față iar, după încă o stație, am reușit să ajung în brațele unui om care stătea jos. Din poziția aia nu puteam să-i văd fața, oricum, era întuneric. N-a reacționat în nici un fel, așa că m-am îndesat mai bine și-am reușit chiar să ațipesc. În hurducăturile troleului, gândurile mi s-au împletit cu visele: se făcea că mă aflam în orașul vecin și mă plimba prin chioșcuri, căutându-mi o șa. Erau atât de multe modele, care mai de care mai frumoase și mai comode, încât mi-era foarte greu să mă decid. Așa că mi-am cumpărat o grămadă, aveam brațele pline și abia mai puteam merge, de teamă să nu le scap. Nu știu de ce, multe din modelele pe care le alesesem erau din porțelan și le strângeam la piept cu angoasa că se vor sparge. M-am trezit brusc și-am descoperit că poziția mea se schimbase, acum eram eu proptit în scaun și strângeam în brațe pe cineva așezat deasupra mea. M-am resemnat și-am închis iarăși ochii. Nu știu cât am mers astfel și nici nu-mi mai amintesc foarte bine ce am visat. Când m-am trezit, eram singur iar troleul înainta, gemând din toate încheieturile, prin bezna orașului. Nu m-am panicat, eu stau tocmai în partea de nord a orașului, deci urma să cobor la ultima stație. M-am lăsat legănat o vreme de înaintarea bezmetică; am descoperit că, într-un fel, era chiar plăcut să mergi cu troleul. Mă neliniștea nițel faptul că nu mai opream dar mi-am spus că, din moment ce sunt singurul pasager iar orașul era deja pustiu, șoferul renunțase la formalități și se grăbea spre casă. Minutele însă treceau la fel de bezmetice, nu se-ntâmplase nimic de prea multă vreme. Tocmai când insistam, panicat, la gândul că trebuia de mult să ajungem, troleul se opri brusc. Ușile s-au deschis și un aer surprinzător de proaspăt și rece îmi izbi obrazul. Mi-am ridicat gulerul, mi-am strâns haina în jurul corpului și m-am îndreptat spre ușă. Nu știu de ce, rețin toate detaliile de parcă mă mișcam sub apă ori timpul încetinise subit și fiecare secundă putea fi trăită în toată intensitatea ei. L-am auzit, vag, pe șofer cum coboară, am apucat bara și în secunda în care atingeam prima treaptă am ridicat ochii și-am văzut că afară era lună plină. Era acolo, chiar în fața mea, ca și cum mă urmărise tot drumul, înfășurată în nori, iar acum îmi tăiase calea lepădându-și hainele. Am stat o clipă cu piciorul în aer și, înainte să ating treapta următoare, am observat că cerul acela, ireal și albastru, era foarte aproape. Și-apoi bursc, ceva m-a izbit chiar în clipa în care-am atins pământul: în loc de asfalt, talpa mea a întâlnit ceva moale, iar când am coborât ochii mi-am văzut gleznele înconjurate de iarbă. Aerul mi s-a oprit în piept: pretutindeni, în jurul meu, era iarbă, înaintam în ea de parcă m-aș fi scufundat, îmi trecu de genunchi, de șolduri, fremăta în jurul meu ca o apă iar mișcările mele erau tot mai lente ca și cum aș fi înotat prin iarba aceea. Am întors capul și-am privit, uluit, spre troleu, era îngropat în iarbă, cu cele două captatoare întinse în aer ca antenele unei insecte. Iar, cât puteam cuprinde cu ochii în jur, doar câmpie și iarbă înaltă, unduită de vânturi. Câțiva pași mai încolo am văzut silueta șoferului înaintând spre mine. Lumina lunii se oprea undeva, în fața obrazului său, așa că nu-i puteam distinge chipul. Am știut, totuși, că zâmbea și i-am simțit ochii sfredelindu-mă în timp ce-mi făcea semne cu brațul. M-am răsucit, m-am aruncat înainte și-am început să înot orbește prin valurile de iarbă.

Mugur Grosu