Gabriela Vrânceanu-Firea a intrat în literatură cu hotărîre, cu aplomb şi cu o receptare dintre cele mai favorabile atît pentru poezia cît şi pentru proza ei. Ea reprezintă un caz tipic pentru autorul de talent, irepresibil împins către comunicare. Poezia ei este volubilă, tranzitivă lipsită de artificii, urmăreşte nu atît captarea atenţiei/bunăvoinţei lectorului şi cel mai puţin o poză narcisistă ci obţinerea privilegiului exprimării către ceilalţi. Este o poezie foarte directă şi care mizează pe conţinut, voit ne-tehnică şi deloc autoreferenţială.Gabriela Vrânceanu-Firea cucereşte prin naturaleţe şi prin tandreţea necontrafăcută cu care priveşte şi reflectă lumea.

(selecţia care urmează ne-a fost transmisă de Horia Gârbea n.r.)

---

HIP HOP-UL UNUI GREIER MIC

….am putea să ne-mprietenim primăvara asta !
I-a spus magnoliei un greier mic.
Tu eşti înaltă, suplă şi voioasă
Când nu ai fond de ten, rămâi mai bine-n acasă.
Te-nveşmîntezi în violet sau roz bonbon-
Depinde de toana creatoarei de modă
Sau de salon…
Eu sînt pitic, ai zice de nimic
Dar nu găndi aşa !
Eu sânt celebru printre vietăţi,
În lumea mea.
De la balade, răsuflate-acum,
M-am dat pe pop, hip-hop, soul, dance şi nu ştiu cum…
Nu te-ngînfa că cerul mi-e rival
Te uiţi numai în sus, la el, întregul an.
Iar de pămînt, ce să mai zic,
Te-agăţi de el şi tu, şi altele
Halal de el !
Mai bine ne-mprietenim primăvara asta!
Eu îţi cînt, iar tu îmi dai un pic de roz-bonbon
Să-mi ţină şi de foame,
şi de sete, şi de prieteni ,
De palton
Şi uneori de somn…

 

LA ÎNMORMÎNTAREA UNUI ORGOLIU

Încercam să prind cu paleta de ţinţari
Pata aceea gelatinoasă
De pe fundul găleţii-
Pline ochi de niscaiva apă de ploaie.
Era ceva aşa…între un gălbenuş scăpat într-o cană de ceai
Şi privirea omului tîmp,
Fără pic de expresie şi culoare
Aruncîndu-şi ochii pieptiş peste flori şi gunoaie laolaltă.
Îmi pusesem în cap să o prind
Şi să o conserv pînă la ultima moleculă,
De spaimă să nu rămînă vreun strop
Şi, Doame fereşte, să-i treacă prin cap
Vreun procedeu de perpetuare a speciei.
Odată concentrată şi izolată într-un borcan,
Ghiarele ei oribile dar atît de aţîţătoare
Cu siguranţă nu vor mai cuteza
Să mă cuprindă şi să mă facă praf
Iar pulberea să mi-o arunce-n ochi
Orbindu-mi instinctele.
Ea, Zeiţa Orgoliului, e în stare să stea şi - o zi întreagă pe canapea
Numai şi numai pentru a mă convinge :
Că, de-o voi prezenta acolo unde trebuie,
Ea mă va iniţia în arta nesupunerii.
Şi ce ?
După ce-am lăsat-o sa-şi facă de cap şi să-şi bea cafeaua,
Am mai cochetat puţin cu ea
Şi-acum iat-o, răpusă de nepăsarea mea,
Mai rea decît stricnina pe care intenţionam să i-o torn în dulcea cafea.
Aşa culcată, cu ultima suflare, îmi şopti tandru :
"Vino, proasto, măcar la înmormîntarea mea…".

 

VARATICA

Niciodată n-am reuşit să încap
În mine, pe de-a-ntregul,
Satisfacţia de a vedea la pămînt
Trupurile vlăguite ale frunzelor,
crengilor şi gîngăniilor prinse în ele,
deopotriva ,peste vară,
Atunci cînd e toamnă.
Secunda aceea de capitulare totală
M-a umplut întotdeauna de-o frenezie soră cu grindina.
Nu-i port pică verii !
Dar parcă-i prea semeaţă,
Pentru singurul şi fără temeiul motiv,
De-a ţine soarele la pieptul ei
Pînă cînd acesta, de-atîta dogoare
Se sparge-n mii şi mii de raze -
Unele dăunătoare, altele nu,
După cum le vine medicilor să zică.
În fond, chiar soare să fii şi tot te-ai sufoca
De-atîta căldură.
Dar gîndul că vine ea toamna,
La toamnă,
Îmi rugineşte sufletul
În plină vară…

 

PLIMBARE

Când descălecau
Îşi prindeau gleznele
În colbul flămând
Să le soarbă
Şi ultima picătură
De ce-o fi.
În fond, ele erau nişte aripi
Rupte din fălcile gândului
Pus la dospit.
Cuvinte - aruncate la coş,
După ce-au otrăvit foaia
Cu zâmbetul lor stângace.
E-atâta zarvă în jurul
Unor ecouri,
Descălţate de ruşinea
Călcatului strâmb, din cauza
Pietrelor de râu
Care nu au putut ajunge
Marmură
La oraş.

 

RABLA

Priviţi această rablă hodorogită !
Nu va fi greu.
Şi dac-aţi vrea s-o ignoraţi,
Tot nu puteţi.
Vă sare-n ochi
Rugina ei, fard prost, împrăştiat
De-o babă snoabă şi sulemenită
Sau un iubit
Câscând ca ceaiul de pe plită.

Priviţi această rablă hodorogită !
A fost cândva şi ea de fier
Şi de oţel, cu piele fină
Şi cotiere verzi, din muselină.
Acum e-o rablă tristă
Şi hodorogită
Ca vai de ea.

Priviţi această rablă hodorogită !
Uitaţi-vă prin mine.

 

SEZONIER

Hai să ne iubim numai când vine ploaia în oraş
Ropotul ei, copite de cai dezlănţuiţi
Frecându-şi zăbalele ca hrana,
Muşcând din bălţi
Cuminte.

Hai să ne iubim numai când vine ploaia în oraş
N-o să mai auzim vaietele răului
Ca pisicile-n călduri, noaptea, pe lângă ghene
Curăţate la prânz de zlătari jegoşi,
Cu pălării negre, împodobite cu pene şi ochi ageri, sticloşi.

Hai să ne iubim numai când vine ploaia în oraş
Când e soare să ne urâm sălbatic
Să ne-alergăm
Şi să-ncercăm să ne ucidem unul pe altul
Ca doi vrăjmaşi,
Conştienţi că cine scapă
Trebuie să-l îngroape, unde-o putea, pe celălalt
Şi să-l facă, din nou, viu.
Mai viu ca altădată.

 

RASCOALA

Cine-mi dă motive să zăbovesc,
La tine-n palmă ?

Ascunzişurile ieftine
În care ne îmbăiam pe uscat
Şi lampadarul putred
Uitat seară de seară la înşirat.

Tu ştii..

Minţisem la intrare
Cînd se rupeau bilete
Pentru serata lacrimilor
Tari ca bobul de urzeală răscoaptă.

Şi cine-mi poate da motive
Să te ţes, în gherghef…

Zgomotul mărginit în coajă de nucă
Spartă cu dinţii în nouă
Mai jos, unde-ncepe să cadă
Val cu val, fratele cel mare al suspinului.

Cel mic e rămas acasă cu niscaiva
Boboci de raţă-nceată, resemnată
Să le dea apă
Din pumn. Mărgăritarele şi iarba…altă dată.