Horia Gârbea

Gabriela Vrânceanu-Firea

 

Gabriela Vrânceanu-Firea

Gabriela Vrânceanu-Firea a intrat în literatură cu hotărîre, cu aplomb și cu o receptare dintre cele mai favorabile atît pentru poezia cît și pentru proza ei. Ea reprezintă un caz tipic pentru autorul de talent, irepresibil împins către comunicare. Poezia ei este volubilă, tranzitivă lipsită de artificii, urmărește nu atît captarea atenției/bunăvoinței lectorului și cel mai puțin o poză narcisistă ci obținerea privilegiului exprimării către ceilalți. Este o poezie foarte directă și care mizează pe conținut, voit ne-tehnică și deloc autoreferențială.Gabriela Vrânceanu-Firea cucerește prin naturalețe și prin tandrețea necontrafăcută cu care privește și reflectă lumea.

(selecția care urmează ne-a fost transmisă de Horia Gârbea n.r.)


HIP HOP-UL UNUI GREIER MIC

….am putea să ne-mprietenim primăvara asta !
I-a spus magnoliei un greier mic.
Tu ești înaltă, suplă și voioasă
Când nu ai fond de ten, rămâi mai bine-n acasă.
Te-nveșmîntezi în violet sau roz bonbon-
Depinde de toana creatoarei de modă
Sau de salon…
Eu sînt pitic, ai zice de nimic
Dar nu găndi așa !
Eu sânt celebru printre vietăți,
În lumea mea.
De la balade, răsuflate-acum,
M-am dat pe pop, hip-hop, soul, dance și nu știu cum…
Nu te-ngînfa că cerul mi-e rival
Te uiți numai în sus, la el, întregul an.
Iar de pămînt, ce să mai zic,
Te-agăți de el și tu, și altele
Halal de el !
Mai bine ne-mprietenim primăvara asta!
Eu îți cînt, iar tu îmi dai un pic de roz-bonbon
Să-mi țină și de foame,
și de sete, și de prieteni ,
De palton
Și uneori de somn…

 

LA ÎNMORMÎNTAREA UNUI ORGOLIU

Încercam să prind cu paleta de țințari
Pata aceea gelatinoasă
De pe fundul găleții-
Pline ochi de niscaiva apă de ploaie.
Era ceva așa…între un gălbenuș scăpat într-o cană de ceai
Și privirea omului tîmp,
Fără pic de expresie și culoare
Aruncîndu-și ochii pieptiș peste flori și gunoaie laolaltă.
Îmi pusesem în cap să o prind
Și să o conserv pînă la ultima moleculă,
De spaimă să nu rămînă vreun strop
Și, Doame ferește, să-i treacă prin cap
Vreun procedeu de perpetuare a speciei.
Odată concentrată și izolată într-un borcan,
Ghiarele ei oribile dar atît de ațîțătoare
Cu siguranță nu vor mai cuteza
Să mă cuprindă și să mă facă praf
Iar pulberea să mi-o arunce-n ochi
Orbindu-mi instinctele.
Ea, Zeița Orgoliului, e în stare să stea și - o zi întreagă pe canapea
Numai și numai pentru a mă convinge :
Că, de-o voi prezenta acolo unde trebuie,
Ea mă va iniția în arta nesupunerii.
Și ce ?
După ce-am lăsat-o sa-și facă de cap și să-și bea cafeaua,
Am mai cochetat puțin cu ea
Și-acum iat-o, răpusă de nepăsarea mea,
Mai rea decît stricnina pe care intenționam să i-o torn în dulcea cafea.
Așa culcată, cu ultima suflare, îmi șopti tandru :
"Vino, proasto, măcar la înmormîntarea mea…".

 

VARATICA

Niciodată n-am reușit să încap
În mine, pe de-a-ntregul,
Satisfacția de a vedea la pămînt
Trupurile vlăguite ale frunzelor,
crengilor și gîngăniilor prinse în ele,
deopotriva ,peste vară,
Atunci cînd e toamnă.
Secunda aceea de capitulare totală
M-a umplut întotdeauna de-o frenezie soră cu grindina.
Nu-i port pică verii !
Dar parcă-i prea semeață,
Pentru singurul și fără temeiul motiv,
De-a ține soarele la pieptul ei
Pînă cînd acesta, de-atîta dogoare
Se sparge-n mii și mii de raze -
Unele dăunătoare, altele nu,
După cum le vine medicilor să zică.
În fond, chiar soare să fii și tot te-ai sufoca
De-atîta căldură.
Dar gîndul că vine ea toamna,
La toamnă,
Îmi ruginește sufletul
În plină vară…

 

PLIMBARE

Când descălecau
Își prindeau gleznele
În colbul flămând
Să le soarbă
Și ultima picătură
De ce-o fi.
În fond, ele erau niște aripi
Rupte din fălcile gândului
Pus la dospit.
Cuvinte - aruncate la coș,
După ce-au otrăvit foaia
Cu zâmbetul lor stângace.
E-atâta zarvă în jurul
Unor ecouri,
Descălțate de rușinea
Călcatului strâmb, din cauza
Pietrelor de râu
Care nu au putut ajunge
Marmură
La oraș.

 

RABLA

Priviți această rablă hodorogită !
Nu va fi greu.
Și dac-ați vrea s-o ignorați,
Tot nu puteți.
Vă sare-n ochi
Rugina ei, fard prost, împrăștiat
De-o babă snoabă și sulemenită
Sau un iubit
Câscând ca ceaiul de pe plită.

Priviți această rablă hodorogită !
A fost cândva și ea de fier
Și de oțel, cu piele fină
Și cotiere verzi, din muselină.
Acum e-o rablă tristă
Și hodorogită
Ca vai de ea.

Priviți această rablă hodorogită !
Uitați-vă prin mine.

 

SEZONIER

Hai să ne iubim numai când vine ploaia în oraș
Ropotul ei, copite de cai dezlănțuiți
Frecându-și zăbalele ca hrana,
Mușcând din bălți
Cuminte.

Hai să ne iubim numai când vine ploaia în oraș
N-o să mai auzim vaietele răului
Ca pisicile-n călduri, noaptea, pe lângă ghene
Curățate la prânz de zlătari jegoși,
Cu pălării negre, împodobite cu pene și ochi ageri, sticloși.

Hai să ne iubim numai când vine ploaia în oraș
Când e soare să ne urâm sălbatic
Să ne-alergăm
Și să-ncercăm să ne ucidem unul pe altul
Ca doi vrăjmași,
Conștienți că cine scapă
Trebuie să-l îngroape, unde-o putea, pe celălalt
Și să-l facă, din nou, viu.
Mai viu ca altădată.

 

RASCOALA

Cine-mi dă motive să zăbovesc,
La tine-n palmă ?

Ascunzișurile ieftine
În care ne îmbăiam pe uscat
Și lampadarul putred
Uitat seară de seară la înșirat.

Tu știi..

Mințisem la intrare
Cînd se rupeau bilete
Pentru serata lacrimilor
Tari ca bobul de urzeală răscoaptă.

Și cine-mi poate da motive
Să te țes, în gherghef…

Zgomotul mărginit în coajă de nucă
Spartă cu dinții în nouă
Mai jos, unde-ncepe să cadă
Val cu val, fratele cel mare al suspinului.

Cel mic e rămas acasă cu niscaiva
Boboci de rață-nceată, resemnată
Să le dea apă
Din pumn. Mărgăritarele și iarba…altă dată.

Horia Gârbea