George Vasilievici

GEORGE VEDE LUMEA (2)

Dupa un an

Uite cum stă treaba, îmi zise Gabi, era ultima mea bancnotă. Ruptă la mijloc. Femeia de la caserie nu a vrut să mi-o primească, în ciuda faptului că o lipisem cu o bandă adezivă transparentă de cea mai bună calitate. Eram disperată. Blocată fără nici o posibilitate de scăpare într-un oraș străin. A trebuit s-o fac. Altfel nu ne-am mai fi întâlnit niciodată. A fost doar un sacrificiu în numele iubiri. Și cu asta basta. Nu mă simt murdară. Trebuia să mă descurc într-un fel cu banii. În fond nu am fost întru totul necinstită. Știi, este ca și atunci când îți pui întrebări ție când citești. Tot ce este povestit la persoana întâi ți se întâmplă și ție. Vroiam doar să te revăd.

M-am dus la chioșcul din colț și am primit în schimbul bancnotei, rupte la mijloc pe care femeia de la caserie nu a vrut să mi-o primească, blocându-mi astfel orice cale de acces la fericirea noastră, o sticlă de Coca-Cola și 75000 de lei rest. Bineînțeles că acești bani nu îmi mai ajungeau pentru bilet.

Mă simțeam vinovată. Se facuse ora mesei și femeile de la caserie luaseră pauză de prânz. Stăteau în spatele gemulețului închis și mâncau dintr-o conservă cu pâine. Câte un călător mai bătea în geam și întreba de prețul biletelor.Așa mi-a venit ideea. Stăteau acolo și mâncau. Nimic nu le deranja. La bătăile în geam ale trecătorilor rămâneau indiferente. Nu avea nici un rost să încerc, așa că m-am hotărât să mă plimb prin apropierea gării.

M-am întors la fata care îmi schimbase bancnota de o sută de mii ruptă la mijloc. Asemenea oameni mă țineau în viață. Ei nu sunt suspicioși și de aceea rămân liberi. Ceilalți îi consideră proști. Dar nu e deloc așa. Am trecut pe lângă chioșc fără să întorc privirea. Aveam șaptezeci și cinci de mii de lei în buzunar. Trebuia să scap de ei. Numai așa mă puteam întoarce la tine. Lovindu-mă de trecători parcă mă jucam de-a acceptarea. Am intrat în librărie. Intre noi se află doar un geam acum. Librarul a părut surprins când am cumpărat Dicționarul de Dans. De parcă oamenii nu ar face asta în fiecare zi. Acum îmi mai rămăseseră sticla de Cola, dicționarul de dans și 24.500 de lei rest. Soarele veghea peste furnalul din apropiere și m-am hotărât să profit de ocazie pentru a mă plimba puțin prin parc, în aer liber. Mai aveam aproape o oră până la următorul tren. Băncile erau de două persoane. Pentru a nu fi deranjată m-am așezat la mijloc.

În liniștea aia perfectă tot se mai auzea ceva. Iubeam ceea ce ai vrut tu să devin, nu pe cine devenisem de fapt. Între celelalte stări o regăseam și pe aceea de a fi cu tine. M-am gândit atunci că dacă aș fi încercat să mi te apropii prin orice altă cale nu aș fi reușit. Totul era într-o ordine perfectă. Totul era foarte calculat. Nimic nu era întâmplător. Ceilalți ne credeau niște ciudați simpatici. Dar nu era deloc așa. O continuuă tensiune. Tensiune pe care ,aflându-mă pe acea bancă, nu o mai resimțeam. Banca era alcătuită din două scânduri și un cadru de fier pe care acestea erau prinse în șuruburi fixate cu ajutorul unor piulițe. În stânga, peste vopseaua muștar se vedea ștampila primăriei. Cadrele, simple, erau la rându-le formate din patru bare de fier sudate astfel încât cele două de sus, pe indoiturile cărora se susțineau cele două scânduri, să fie sprijinite pe celelalte două de jos. Cadrul era vopsit în verde . Cele doua bare de jos erau fixate perpendicular fiecare în parte, cu ajutorul sudurii, pe câte un dispozitiv de fier format la rându-i din două bucăți de metal în formă de potcoavă, cu deschidere în jos, astfel încât cele patru capete ale dispozitivului să pătrundă considerabil în pământ pentru a suporta o eventuală greutate mai mare. Altfel, banca s-ar fi răsturnat la o simplă sprijinire pe spătarul ei, a unei persoane ceva mai corpolente. Mi-am amintit de cei 24 500 de lei pe care îi aveam încă asupra mea. Peste drum, dincolo de gărdulețul verde care împrejmuia parcul se afla chioșcul unde îmi fusesera schimbați bani. Deși cea mai mare parte din ei îi cheltuisem cu Dicționarul, orice posibilitate de a inapoia vanzătoarei suma dobândită pe nedrept, fiindu-mi astfel zădărnicită, am considerat că nu ar fi indicat să-i cheltuiesc în alta parte. Începusem să mă plictisesc îngrozitor.

M-a gandit să-i dau un telefon Luizei, colega mea de birou și să-i spun ca i-a murit mama într-un groaznic accident de masina. Daca fata de la chiosc părea în stare să-ți dea și cămașa de pe ea, Luiza asta era o cretină. Își simțea mereu poziția amenințată drept pentru care vorbea mereu tare pentru a rămâne mereu acolo unde se credea: în centrul atenției. Nu vreau sa fiu răutăcioasă, dar cred că orice bătaie pe umăr din partea șefului îi dădea insomnii. Si stii ce mai făcea? De cate ori vorbea la telefon cerea tot felul de detalii, doar așa ca sa-și dea importantă. Cu doar câteva zile înaintea plecarii mele facuse niste variatiuni pe aceeasi tema de m-a scos din sărite. Dracu știe cu cine vorbea la telefon sau daca vorbea cu cineva intr-adevar, pe astfel de oameni îi suspectezi de orice, sunt pregătiți să-l mintă până și pe diavol. Cerea intr-una amanunte despre un hotel in care urma sa-și petreacă week-end-ul: " la Furnica? Cate stele are? Dar unde este Furnica in Sinaia? Langa Peles?" si tot asa, pana ma scotea din sarite. La drept vorbind , ma intrebam care dintre cei din care pretindea ea ca face parte nu stia unde se afla Furnica? Pana si eu stiam. Asta-mi era Luiza. Imi venea s-o pocnesc asa din senin cu ce aveam la-ndemana, dar cine stie ce probleme mi-ar fi creeat, de fapt o simteam cum sta la panda, cum asteapta sa fac pasul gresit. Da-o-n ma-sa. In schimb ii turnam gogosi cu nemiluita. Din prima zi de cand am vazut-o mi-am dat drumul la gura. Si sa-mi fie iertat dar o merita cu varf si-ndesat. Dupa ce am surprins conversatia cu hotelul, I-am turnat una, mama mama, in bronz de Florenta. I-am rasucit putin cutitul in rana intreband-o cum nu stie unde este Furnica, dupa care nu am mai putut sa ma opresc si am inceput sa-I povestesc cum matusa mea din Sinaia, achizitionase cu ceva ani in urma, de la Stat, Complexul Furnica si ca acum ea era propietara.am facut-o doar asa ca sa ma distrez, si de ce sa nu recunosc, ca sa ma razbun pentru niste chestii din trecut despre care nu am nici un chef sa vorbesc. De obicei oamenii ca ea, parca o cauta cu lumanarea. Te implora sa-I minti. Pe scoafa asta nu o suportam. Si pe langa ea, mai erau si soferii companiei de transport ce functiona tot in cadrul grupului nostru. Soferii astia, faceau niste chestii stupide. La stop de exemplu se apropiau atat de mult unul de altul incat isi dadeau oglinzile peste cap. Iar uneori si le rupeau chiar. Daca mi-ar fi povestit cineva treburile astea nu as fi crezut pentru nimic in lume, dar am vazut cu proprii mei ochi. De fapt cred ca de asta ii si turnam, pentru ca mi se pareau imbecili. Daca ar fi facut nasolenii mari, daca s-ar fi incolacit pe stalpi sau daca s-ar fi lovit frontal, macar asa cateodata cand se intalneau doua masini ce veneau din sensuri opuse, atunci poate mi-ar fi fost simpatici, poate as fi incercat sa musamalizez ceva, dar in conditiile astea, nici in ruptul capului.

Posibilitate de a-i telefona, parea cea mai ispititoare în momentul acela. Aș fi rezolvat problema banilor care ma puneau în încurcătură și aș fi fost liniștită. Nu trebuia decât să cumpăr o cartelă telefonică. Bineînțeles ca prețul cartelei fiind de 25 000 de lei, diferența de 500 ar fi suportat-o vânzătoarea. Le știi și tu pe vânzătoarele astea cum sunt, pentru ele 500 de lei nu reprezintă niciodată o problemă, mereu sunt sigure că-i vei aduce data viitoare. Nu prea aveam însă chef să aud vocea pițigăiată a Luizei și bine am făcut ca n-am sunat-o. La vreo doua zile după întoarcerea mea, mamei sale îi crăpase inima în timp ce muta niște dosare de pe un birou pe altul. De fapt toata povestea asta cu telefonul m-a cam pus pe gânduri, deși puțin îmi păsa despre cele întamplate ulterior în familia Luizei.

M-am îndreptat spre iesirea parcului pentru a traversa bulevardul din fața gării. Trenul fusese tras la peron, după cum anunța vocea sparta a femeii de la informații, care cred că se auzea si de la zece kilometrii. Nu era aglomerație, ceea ce ca să fiu cinstita m-a cam bucurat. Ți-am cumparat de la standul de ziare un pachet de țigări, dupa ce m-am informat asupra termenului de garanție. În țara asta nu știi niciodată ce se poate întâmpla. Când am ajuns în compartiment eram singură. Mi-am lăsat corpul să cadă pe banchetă de la o înălțime destul de mare. Arcurile m-au propulsat destul de sus pentru a-mi creea o senzație plăcută. Mă uitam pe geam și mă gândeam. Mă uitam. Prin dreptul ferestrei a trecut o femeie cu un copil în brațe. Purta un scutec de schimb în jurul gâtului I-am dat cei 1500 de lei pe care îi mai aveam în buzunar.

Imediat dupa ce a plecat trenul mi-a venit sa merg la toaleta. Mereu mi se intampla la fel. Nu stiu cum se face, dar de cate ori pleaca trenul imi vine sa merg la toaleta. Nenorocirea cu veceurile astea din tren este ca intotdeauna sunt imputite. Si pe deasupra nu aveam nici un servetel sau ceva. As fi putut sa fac rost de unul, dar asta ar fi insemnat sa ies din compartiment, sa ma apropii destul de mult de vreun dobitoc pentru a incepe o conversatie. De astia din trenuri nu mai scapi niciodata in astfel de situatii. Si pe deasupra imi era si rusine. Exista o specie de cretini carora, daca le ceri astfel de lucruri te privesc de sus si cu subinteles de parca ar sti cine stie ce rahat de secret. Ii apuca de-odata un sentiment atat de divin al propriei fiinte incat te privesc ca pe un depravat. Parca ei nu ar face asta zilnic... am desfacut pachetul de tigari pe care ti-l cumparasem si mi-am aprins o tigara. Nu aveau un gust prea bun dar m-a mai calmat cat de cat.

Când a venit Controlorul, l-am rugat frumos să mă lase în pace. Începuse să scrie ceva într-un carnețel, drept pentru care am considerat necesar să-i dau ceva. Sunt cei mai usor de mituit oameni. Sticla de Cola nu am vrut să i-o dau. Băusem puțin din ea. Despre pachetul de țigări nu m-a întrebat nimic, deși îl văzuse pe banchetă. Dar i-am oferit dicționarul în schimbul amenzii. A părut puțin încurcat la început dar până la urmă, după ce a cercetat îndelung marca editurii, l-a acceptat, amintindu-și că fiului său tocmai i se ceruse unul la școală. M-am gândit că este doar unul dintre lucrurile alea ciudate care i se întâmplă oricui.

Dupa ce a plecat controlorul m-am dus in vagonul restaurant. La o masa statea un cuplu destul de tanar. Se pare ca erau singurii clienti. Daca ai fi auzit ce ii povestea Magarul asta te-ai fi minunat. Nu stiu ce Prieten de-al lui avea un Prieten care tocmai cand avea invitati se gasea sa isi stoarca cosurile in oglinda din sufragerie. Ce dracu cauta o oglinda in sufragerie? La prima vedere, Fata parea de treaba si de bun simt. Imi era intr-un fel mila de ea ca trebuie sa asculte ineptiile idiotului. Dar stii ce facea? Radea. Radea ca o vaca. Ii trecuse mana peste piept si radea. Cel mai grav este ca nici macar nu radea ca atunci cand auzi o gluma. Eu de exemplu stii cum rad, nu ma mai poti oprii. Nu, vaca asta radea de parca Romeo i-ar fi soptit cine stie ce rahaturi romantice. M-am asezat la o masa tocmai in capatul celalalt al vagonului. La un moment dat au mai aparut si altii.

O fetita s-a apropiat de mine si m-a intrebat ceva. Eu nu am auzit si am rugat-o sa repete. Intre timp Mama ei a venit si a certat-o pentru ca sta de vorba cu straini si doar stie ca nu are voie.Asa ni se intampla la toti. Asa mi s-a intamplat si mie.Toata chestia asta cu strainii ma facea pur si simplu sa vomit. Aveam voie sa vorbesc cu copii de aceeasi varsta ca si mine, cu papausile, cu cainii, pana si cu matusa Grina, care era o hoasca veninoasa ce-mi sufla mereu fumul tigarii in ochi, aveam voie sa vorbesc. Dar nu cu necunoscutii. Nu cu ceilalti oameni. Nu imi puteam explica intr-adevar de ce nu am voie sa vorbesc cu ceilalti, pur si simplu nu aveam voie, asta era regula. Una dintre regulile cu care am crescut.. Si acum venise randul ei. Fetita s-a intors spre mine si m-a intrebat de ce nu imi poate vorbi. imi iesisem din minti.. M-am privit in geamul ferestrei. Nu aratam prea bine. Muschii fetei imi erau tensionati. Imi doream sa dorm, dintr-odata ma simteam sfarsita. Doamne, ce oameni! Mi-am asezat capul pe masa si am inchis ochii. Cand ospatarul m-a intrebat daca doresc ceva, nu i-am raspuns. Pana la urma m-a lasat in pace.

Mi se strecurase in minte gandul ca pustii astia ar putea intelege totul mai bine. Nu o puteam insela nici in vis. Era vorba de cu totul alte mesaje. Indicii peste indicii care insa nu duceau nicaieri. Si peste tot si peste toate numai creier. Si la ultimul etaj, ea, fetita, stiind despre ce-I vorba. Apoi am mai vazut-o o data traversand. Era prin martie pentru ca incepusera sa infrunzeasca maslinii din curtea bunicii. Purta o cruce mare in spinare si avea chipul senin. Nu am mai urmarit-o asa cum as fi facut altadata daca m-as fi gasit in aceasta situatie. Am uitat sa-ti spun ca Fetita purta un tricou de fotbal american, cu numarul 63.

M-am ridicat de la masa si m-am dus spre ospatarintrebandu-l daca imi poate imprumuta un creion. Nu a vrut sa-mi dea, desi in buzunarul de la piept avea doua. M-am intors la locul meu si m-am asezat pe scaun. Ma uitam in vagonul pasagerilor ce urmeaza vagonului restaurant. Peretii erau captusiti cu lemn de nuc. O singura masa se afla in coltul opus celui din care priveam eu acum. O masa masiva, de lemn stacojiu la care era asezata o pereche de tineri casatoriti poate. Ea avea parul cret prins intr-un coc discret la spate si purta o rochie neagra de matase ce i se mula pe trup, in vreme ce el purta un costum Armani ce se imbinau perfect cu pantofii in care se oglindea, dintr-o perspectiva mai ciudata, piciorul mesei. Statea un pic cam intim aplecat spre ea si-i soptea ceva. Pastra totusi o raceala aparenta. Isi impreunasera mainile la nivelul buzelor. In unghiul format de cele doua scaune se afla un violonist in frac negru ce interpreta Primavara, intr-o nota cam personala ce-i drept. Ospatarul a trecut pe langa mine, ducand un platou imens pe care se afla un fazan impanat, si s-a pierdut in vagonul tinerilor. Obosisem sa-l mai urmaresc cu privirea. Intorcandu-ma din nou spre fereastra am realizat ca nu este important de unde provenim, ci din ceea ce am ajuns sa facem parte.

Violonistul canta in continuare, desi din cauza usilor antifonate nu auzeam nimic. Am deslusit cateva acorduri in timpul ce ospatarul s-a intors. Uitandu-ma iar pe fereastra am inceput sa ma gandesc la ale mele, repetand in minte aceleasi doua acorduri surprinse in treacat. Mi-am amintit de plimbarea noastra la lac. Mergeam unul langa altul si povesteam diverse. Era o dupaamiaza placuta. In fata noastra se afla doar un cuplu destul de in varsta impreuna cu nepoteii, dupa cum am aflat in urma interogatoriului. Era in prima noastra primavara, daca imi aduc bine aminte. Ne stiam insa de ceva vreme pentru a putea sa anticipam. M-ai sarutat chiar sub prima salcie, dupa care grabind pasul si ajungand in dreptul celorlalti, le-am facut vant in apa. Lacul a descris in jurul fiecaruia cate un cerc. Cele patru cercuri astfel formate, s-au unit intr-un sarut perfect. Doamne, ce ne-am distrat cand au vrut sa ne dea in judecata. Pana la urma si-au retras plangerea, nici ei nu prea au inteles de ce, cu toate ca noua ne place sa credem ca macar au banuit. Cat ne doream de fapt sa fi inteles ca a fost doar gluma unor indragostiti.

Fetita in tricoul galben cu numarul 63 s-a apropiat iar de mine. De data asta am ignorat-o. cred ca mi-a pus aceeasi intrebare ca si prima data. Dupa sunetele primare, a sunat cam la fel. Si anume, daca am voie sa vorbesc cu ea. Mi-am amintit insa sa-i raspund aproape de coborare, cand se pierduse deja, la brat cu mama sa, in sirul celorlalte vagoane.

Am aprins iar o tigare si am scos sticla de cola din rucsac.Ospatarul mi-a facut un semn discret pe care m-am prefacut ca nu il observ. Intotdeauna se mai gasesc si oameni in stare sa faca bine. Care sa le asigure celorlalti comfortul necesar. Aveam nevoie de putina relaxare fizica. Mi-am pus castile pe urechi si am pornit CD playerul. Sunetele se simplificasera si ele de tot. Toti incepusera sa semene intre ei. Oamenii in general samanau unii cu altii. Se formase un fel de masa gelatinoasa ce pulsa la suprafata pamanutului. Si in aceasta pulsiune, unii erau absorbiti iar altii scuipati afara. Stii ce m-am gandit atunci? M-am gandit ca totul este foarte asezat. Fiecare lucru este la locul lui. Cu o precizie matematica. Totul respecta ritmul acelei pulsiuni. Acelui creier. Cam acelasi lucru pe care il facem si noi cu computerele, ne revarsam in ele toata mintea noastra. Gandurile noastre le insufletesc, pana devenim cei mai buni prieteni. Doar noi cu mintea noastra de fapt. Ne sunt atat de dragi incat intr-o zi ne va veni sa le bagam in creier. Atunci ne vom dizolva probabil in noaptea aia interminabila. Atunci vom inceta sa ne mai cautam unul in altul. Si nu va mai fi nici o dimineata facuta sa recreeze lumea noastra. Numai minti ce scornesc alte minti pentru a se simti comfortabil. Simplitatea initiala a singuratatii.

Din cauza scaunului prea inalt trebuia sa ma aplec putin pentru a privi pe fereastra, fara ca privelistea sa-mi fie sectionata de marginea metalica cu garnitura de cauciuc in care se fixa geamul. Banda neagra, se desprinsese putin in unul din colturile rotunjite si prin fisura astfel formata, ingaduia vantului sa patrunda in vagon. Aproximativ o ora nu m-am gandit la nimic. Dupa un an de singuratate, sunt destul de dese momentele in care nu te mai gandesti la nimic. Invatasem in sfarsit ceea ce-mi spusesei cu ceva vreme in urma: ca fericirea nu are legatura cu ceilalti oameni ci numai cu mine, atat. M-am ridicat de pe scaun pentru a merge la baie. Doaream sa ma spal pe fata. A trebuit sa astept putin pentru ca era ocupat. Usa s-a deschis si din toaleta a iesit Vaca-zambitoare. Imi era draga. Am incuiat usa si am inceput sa dansez privindu-ma in oglinda asezata deasupra chiuvetei. Sunetele veneau de pretutindeni fara intrerupere, ca o vindecare. Am dat la o parte perdelutele roz prinse cu niste inele de o nisa din aluminiu si am continuat sa dansez uitandu-ma pe fereastra. Ma consolam cu o amintire din copilarie. Cu amintirea camerei mele. Cred ca totul fusese declansat de perdelutele roz trase peste fereastra trenului. Semanau cu cele din atelierul tatalui meu. Erau singurele lucruri vesele din camera aia. Ce ma distra de fapt, dincolo de coloristica vesela a perdelutelor , era carpeta din fata patului. Mai exact, carpeta pe care era asezat patul si care iesea doar jumatate de metru, poate nici atat, de sub picioarele acestuia. Si intotdeauna, pe acest jumatate de metru de covor alb, din material pufos, era asezata cu grija o pereche de papuci, albi si ei. In rest numai ciment gri. Nu l-am vazut niciodata pe tatal meu purtand acei papuci in atelier. Erau numai pentru acea jumatate de metru de covor. Nu ma gandisem la parinti de cateva zile. Mereu insa, oglinda s-au fereastra produc asupra mea acest efect cu implicatii genetice bine impachetate, pe care le port cu mine pretutindeni si pe care le vor mai purta multi de acum inainte. Si cine stie, poate la un moment dat printr-o mutatie accidentala, vreun urmas de-al nostru va simti exact ceea ce am simtit eu in acea secunda a vietii sale.

Am stat ceva vreme in toaleta vagonului restaurant. Aveam castile pe urechi, asa ca nu pot spune cu precizie daca batuse cineva la usa.oricum, m-am trezit cu o gramada de oameni in jurul meu. Nu intelegeam ce vor si i-am lasat in pace. De data asta nu m-am asezat pe scaun si trecand prin partea opusa compartimentului cu violonist, am rupt-o la fuga prin celelalte vagoane. Nu m-am atins de nici un om, desi era destul de aglomerat. Ajunsesem pe la capatul trenului, cand un calator ce statea cu fata la fereastra, mi-a cerut un foc. Cand s-a intors spre mine, am observat ca pe sub camasa descheiata, purta acelasi tricou ca si fetita, galben cu numarul 63. ma simteam prinsa intr-un plan meticulos pus la punct, ceea ce ma distra grozav. Deodata am simtit ca nu am ce sa-i spun. M-am pierdut cu firea. Nu aveam voie sa vorbesc cu el. Eram plina de singuratate . Toti isi varsasera dulceata singuratatii in mine. In sfarsit nu mai era necesar sa-i spun nimic, se intelegea de la sine.

Am vrut sa ma intorc. Nu mai aveam ce cauta acolo. Niste barbati in salopete, care scoteau mobilierul dintr-un compartiment blocasera insa drumul de acces spre vagonul restaurant. Incercam sa ma strecor printre ei si piesele de mobilier dar m-am blocat undeva in dreptul usii. In compariment nu se vai afla nimic, cu exceptia unei femei goale ce statea nu tocmai intr-o pozitie decenta in fata unui chevalet. Judecand dupa modul in care avea aranjat parul, provenea din inalta societate. M-am mirat si eu de cat de incapator poate deveni un compartiment daca este golit. Aveam impresia ca sunt prinsa acolo de secolo. Doar eu cu femeia . Un barbat in frac negru si cu joben a iesit din compartimentul alaturat si odata cu el, un miros de tutun fin amestecat cu whisky a umplut holul.

George Vasilievici, foto Mugur Grosu