Gabriel Prăjitură

Cititorul cu contor (2)

Cine se teme de Virginia Woolf

Michael Cunnigham
The Hours
Farra, Straus, Giroux; New York, 1998

Să zicem că-ți place o carte atît de mult încît ai vrea să fi fost tu cel care a scris-o. Poți să rămîi la gîndul acesta sau poți, dacă tot n-ai scris-o, măcar să o rescrii. Shakespeare a tot fost rescris pentru diverse spații și timpuri. Kurosawa, care a făcut cîteva rescrieri shakespeariene, a japonizat și "Idiotul", cel atît de rusesc, se crezuse. E riscant, desigur. Un scriitor cu o operă solidă în spate își poate permite relativ ușor riscul unei rescrieri dar un scriitor la început de carieră își asumă un risc uriaș. Dacă nu reușește nimeni nu-l va mai lua în serios într-o lume în care sinuciderile spectaculoase nu mai sunt la modă.

Aflat abia la al treilea volum, Michael Cunningham și-a propus să rescrie "D-na Dalloway". Toate romanele Virginiei Woolf sunt despre un singur personaj: timpul. Dar timpul curge în anii '90 mult mai repede decît în anii '20 și rescriind celebrul roman lui Michael Cunningham îi iese o nuvelă. Ca și cum nu ar fi riscat suficient rescriind romanul, Cunningham se apucă atunci să o rescrie și pe autoare, în două povești separate. După care mai adaugă încă o poveste. Iată-ne deci cu un roman alcătuit dintr-un prolog fără legătură cu restul și trei povestiri independente, prezentate în spirală.

Prologul ficționalizează sinuciderea Virginiei Woolf. Poate că autorul a simțit nevoia să o omoare mai întîi, ca să se simtă suficient de liber pentru restul cărții. Este reprodusă scrisoarea de adio pe care Virginia Woolf a lăsat-o soțului și în jurul acestei scrisori Cunningham creează o scenă extraordinar de puternică. Poate prea puternică pentru un fir epic care se termină atît de repede.

Și acum să vedem cele trei povești.

Este, mai întîi, povestea Virginiei Woolf, într-o zi de iunie 1923, în care începe lucrul la ceea ce va fi, doi ani mai tîrziu, "D-na Dalloway". "Întotdeauna ai în minte o carte mult mai bună decît cea pe care reușești s-o pui pe hîrtie" își spune personajul Virginia Woolf pe cînd scrie prima propoziție a noului roman: "D-na Dalloway zise că o să cumpere ea însăși florile". Dincolo de această propoziție nu mai știe nimic, nu are nici o idee despre caracterul personajului, cine anume mai e în poveste sau despre ce anume este povestea. Știe doar că noul ei roman va începe așa. Pe parcursul întregii zile îi vedem gîndurile revenind asupra cărții, indiferent că își ajută soțul la corecturi, se plimbă sau discută amănunte domestice cu bucătăreasa sau cu sora venită în vizită.

Virgina Woolf este o ființă stresată de viața curentă, care nu reușește să se impună servitorilor sau să se înțeleagă cu angajații soțului ei, care pare a se strecura prin realitatea cotidiană, pare a trece de la un eveniment al zilei la altul ca și cum ar fugi dintr-un ascunziș într-altul. Gîndurile îi sunt mai ales la roman și la sine, un sine torturat de tot felul de frici și nevroze și de îndoieli în legătură cu noul roman. Dar se concentrează mereu asupra romanului, se mișcă asemenea unui orb într-o cameră străină, pipăie povestea și carnea personajelor.

Una din sursele stresului este faptul că de mai mulți ani trăiește undeva în suburbiile Londrei, într-o zonă liniștită, pe care soțul ei o consideră mai bună pentru nevrozele ei. Îi lipsește însă agitația vieții artistice din Londra și la sfîrșitul zilei își va convinge soțul să se mute înapoi în Londra.

"Se gîndește la cît de mult spațiu ocupă o ființă în viață față de cît ocupă în moarte; cît de multă iluzie a mărimii este conținută în gesturi și mișcări, în respirație. Morți, suntem revelați la dimensiunile noastre adevărate și ele sunt surprinzător de modeste." Așa o închipuie Michael Cunningham pe cînd își privește nepoții îngrijind o pasăre rănită, care în cele din urmă moare.

Este, apoi, povestea d-nei Dalloway. Rescrisă, nu adaptată la realitățile unui New York contemporan, mai degrabă așa cum Virginia Woolf însăși ar fi scris-o astăzi. Episoadele sunt în mare aceleași.

Clarissa Vaughan are cincizeci-și-doi de ani și este editor în New York. Richard, scriitor, fost amant în tinerețe, a numit-o atunci, la optsprezece ani, d-na Dalloway(personajul Virginiei Woolf are același prenume, Clarissa). Legătura lor nu a durat decît cîteva luni, într-o vară pe care Clarissa și Robert au petrecut-o împreună și împreună cu Louis, amantul lui Robert. La sfîrșitul verii Clarissa hotărăște să se despartă. Richard va rămîne cu Louis pentru mulți ani, dar se vor despărți cîndva. Clarissa va avea legături atît cu bărbați cît și cu femei, va avea o fiică dar nu va ști exact cu cine, după care va rămîne definitiv cu Sally, care este producătoare de televiziune.

Richard, azi răvășit de SIDA, cumva refăcut fizic dar nu și mental, urmează să primească într-o zi de iunie un important premiu literar. Publicase în urmă cu ani trei volume de versuri inspirate de figura mamei, pe care o urăște și o iubește în egală măsură. Publicase apoi un roman în care eroina este Clarissa, pe cîteva bune sute de pagini nu vorbește decît despre ea, pentru ca apoi să încheie brusc cu sinuciderea mamei lui.

Deci, într-o dimineață de iunie, Clarissa pleacă în oraș să cumpere flori pentru petrecerea pe care urmează să o dea în onoarea lui Richard. Clarissa iubește clipa, bucuriile mărunte ale vieții, traseul ei pe străzile New York-ului într-o zi de început de vară e plin de lucrurile pe care le observă și care se adună într-o stare de calmă mulțumire. După ce cumpără flori îi face o scurtă vizită lui Richard, să vadă cum se simte. Richard, zice Clarissa, vede oamenii ca pe niște ficțiuni ce populează poemele epice care se compun fără încetare în mintea lui.

Pentru Richard timpul este ca o busolă demagnetizată, nu mai există direcții. Cînd Clarissa îl întreabă dacă își amintește că după-amiază o să fie petrecerea iar seara ceremonia de premiere răspunde că da, îmi amintesc cum a fost petrecerea, îmi amintesc cum a fost ceremonia, cum m-au premiat pentru că am SIDA și am ajuns o ruină și mi-am pierdut mințile dar totuși supraviețuiesc, de asta m-au premiat, nu pentru opera mea.

Richard este deci o ingenioasă combinație de nebunie luxuriantă și amară luciditate. În el a rămas acea vară cu Clarissa din care viața lui ar fi putut s-o ia în altă parte. "Vroiam să scriu despre tot, despre viața pe care o avem și despre viețile pe care le-am fi putut avea. Vroiam să scriu despre toate felurile în care am fi putut muri." îi va mărturisi.

Clarissa se întoarce apoi acasă unde primește vizita lui Louis, amantul lui Richard din tinerețe, reîntors la New York după mai mulți ani petrecuți pe coasta de vest. Acesta este încă gelos că Richard a scris o carte despre Clarissa, cu care petrecuse numai cîteva luni, și nu despre el, cu care fusese împreună atîția ani. O vizitează apoi fiica ei, oarecum înstrăinată, mai ales pentru că nu putuse niciodată să-i spună cine-i este tată. Clarissa crede că fiica ei este subjugată de o activistă lesbiană, a cărei agresivitate ea nu o aprobă.

În tot acest timp Sally ia prînzul cu un actor care, din star al filmelor de acțiune a devenit activist homosexual. Nu că ar avea vreo importanță în economia romanului, dar ca să păstrăm analogia cu episoadele originalului. Și, tot ca acolo, Clarissa nu fusese invitată la prînzul respectiv.

Clarissa se duce apoi să-l ia pe Richard la petrecere. Îl găsește călare pe pervaz, jumătate afară, bucurîndu-se de soarele pe care și-l refuzase în anii de boală. Orele, zice el, supraviețuiești cu greu uneia și cînd să zici că ai scăpat începe alta. Și nu rămîn decît cîteva clipe, ca de exemplu aceea a primului sărut cu Clarissa. Se aruncă pe geam în cele din urmă. Și așa sfîrșește povestea d-nei Dalloway. Sau aproape.

A treia poveste este cea a doamnei Brown, care se trezește într-o diminineață de iunie, 1949, în Los Angeles și începe să citească "D-na Dalloway". A fost întotdeauna o ființă retrasă, interesată doar de cărți. Părea sortită să rămînă nemăritată. Întors din război, cel mai bun prieten al fratelui ei, eroul orașului, o cere în căsătorie și ea acceptă, năucită. E cu cîțiva ani mai în vîrstă decît el. Acum au un fiu de trei ani și un al doilea copil este pe drum.

Este ziua de naștere a soțului ei. În loc să meargă să pregătească micul dejun stă în pat și citește. Amînă să se ridice, încă o pagină, își spune, și gata, plec să înfrunt și ziua de azi, încă o pagină doar. Se duce pînă la urmă. După ce soțul ei pleacă la birou se apucă să-i facă un tort, ajutată de fiul ei care o idolizează dar de care, în adîncul sufletului, se simte la fel de străină ca de orice altceva. Este speriată de viața domestică și în același timp atrasă către ea, ar vrea să reușească, să poată fi o femeie ca oricare alta. Familia nu o lasă indiferentă, își iubește soțul, își iubește fiul, are memoria multor clipe fericite, dar rămîne, cum am spus, cumva străină, departe.

Nu-i reușește tortul. Apoi o vizitează o vecină care vine să-i spună că se va interna pentru o operație. Un neașteptat moment de intimitate între ele. După ce vecina pleacă se hotărăște să arunce tortul și face altul, care iese mult mai bine.

În mijlocul zilei doamna Brown nu mai suportă și pleacă de acasă, nu știe nici ea unde. Lasă copilul cu o vecină și conduce pe străzi, fără țintă. În cele din urmă închiriază o cameră la un hotel și stă acolo cîteva ore și citește. "D-na Dalloway", desigur. Apoi se întoarce acasă, unde continuă să trăiască în aburii depresiei, nu foarte puternică dar amețitoare uneori. Se gîndește, peste niște gînduri mai vechi, cînd nu înțelegea cum este posibil să te sinucizi, că există totuși motive și că există un acut sentiment de libertate în sinucidere.

Felul în care se simte e foarte bine caracterizat în următorul fragment: "așa este probabil că te simți ca fantomă. E puțin precum cititul, nu-i așa - aceeași senzație de a cunoaște oamenii, decorul, situațiile, fără să joci vreo parte anume în afară de aceea a unui observator calificat."

În ultimul capitol al cărții poveștile se amestecă și se întrepătrund în așa fel încît ar trebui să o iau de la capăt și să vă spun toată povestea cu totul altfel. Michael Cunningham a facut-o însă cu multă artă. De altfel romanul a primit premiul Pulitzer pentru ficțiune în 1999.

 

Gabriel Prăjitură

Scopul acestor note nu este critica literară. Nu analizez cărți și nu dau verdicte. Vreau numai să vă fac curioși, să vă trimit spre o carte, spre un autor. Dacă vă spun o poveste se poate însă presupune că ea m - a captivat.