Este un adevăr banal, reluat, din păcate, cu sens tautologic spre mirarea multora. Dar, totuşi, calitatea ansamblurilor este în importantă măsură determinată de calitatea componenţilor acestora. Cu ani în urmă, un omniprezent publicist în domeniul muzicii susţinea ritos că întreaga răspundere privind calitatea evoluţiei orchestrei îi revine dirijorului. Eu consider că fiecare dintre cei ce acţionează în desfăşurarea actului muzical-artistic îşi are propriile răspunderi. Bagheta dirijorului nu sună... ci coordonează. Bine sau rău. Determină o concepţie, ridică sau coboară prestaţia grupului.

Un ansamblu format din solişti minunaţi, din individualităţi artistice, poate suna haotic... în ansamblu. Tocmai pentru că este format din individualităţi pregnante. Doar marile spirite dirijorale pot coordona aportul în grup al acestor individualităţi solistice; mă gândesc în primul rând la ciclul memorabil al repetiţiilor, al concertelor susţinute cu decenii în urmă la Ateneu, în compania orchestrei filarmonice bucureştene, de Sergiu Celibidache; atunci, ne aducem aminte, spre exemplu, stimulativă în ambele sensuri, inspiratoare, s-a dovedit a fi comunicarea artistică stabilită cu minunatul clarinetist, cu minunatul muzician Aurelian Octav Popa, el însuşi pregnantă individualitate solistică, în acel moment membru al ansamblului.

La noi, şi nu numai, în zonele în care spiritualitatea de tip latin este precumpănitoare, drumul către muzică al tânărului învăţăcel este intens întreţinut de veleităţi de natură solistică. Se acţionează conform îndemnului imperial potrivit căruia fiecare soldat deţine în raniţă bastonul de mareşal. Adevărul este parţial. Indemnul este un stimul important dar nu suficient. Drumul către muzică nu poate fi parcurs fără a pătrunde marea lecţie a culturii muzicale înseşi, fără a observa faptul că muzica - actul artistic ce se poate ridica deasupra sunetelor - se sprijină pe un firesc complex al relaţiilor... sonore, muzicale, culturale, interumane. Doar din această perspectivă avem şansa de a observa propria poziţie, natura propriilor disponibilităţi orientate fie spre muzica de mare ansamblu, de orchestră, fie spre marele tezaur al valorilor muzicale camerale, fie spre solistică; este momentul opţiunilor mature şi responsabile.

Acesta este motivul ce mă face să cred că nivelul unui valabil ansamblu orchestral depinde în importantă măsură de nivelul preocupărilor profesionale al muzicienilor acestuia, nu numai la nivelul ansamblului orchestral ci, în egală măsură în domeniul muzicii de cameră.

Pe de altă parte, nu putem uita o preţioasă imprimare discografică, prima dedicată Simfoniei de cameră de George Enescu, o imprimare document de referinţă, moment posibil dată fiind autoritatea artistică a lui Constantin Silvestri; sunt reţinute, printre altele, spre exemplu, participările în ansamblu a unor spirite solistice de mare anvergură cum sunt Valentin Gheorghiu sau Radu Aldulescu; disponibilităţile în domeniul cameral ale acestora sunt, le cunoaştem, exemplare. Vădit lucru, domeniul muzical cameral se constituie într-un teritoriu ce poate fructifica substanţial, în egală măsură, atât domeniul activităţii orchestrale cât şi pe cel solistic. Filarmonica din Viena, spre exemplu, dispune actualmente de mai bine de zece cvartete de coarde, muzicieni activi ai celebrului colectiv simfonic, iar marile orchestre americane beneficiază de dinamica spectaculoasă a numeroaselor ansambluri de suflători ce desfăşoară o susţinută activitate de grup.

Recent, atât la Ateneu cât şi în Studioul de Concerte Radio, anume concerte camerale, anume evoluţii concertistice, au fost susţinute cu participarea membrilor celor două mari colective simfonice ale Capitalei, ansambluri cărora li se alătură Orchestra de Cameră Radio.

Grupul suflătorilor ce compun "Athenaeum Brass Quintet" face parte din marea familie a alămurilor orchestrei filarmonice bucureştene, familie ce reprezintă una dintre coloanele de susţinere ale edificiului primului colectiv simfonic al ţării. Trompetiştii Mihai Toth şi Cristian Suciu, cornistul Gabriel Luca, Florin Pane la trombon şi Constantin Laurenţiu Sima la tubă, constituie împreună un ansamblu de nobilă coerenţă ce se mişcă cu uimitoare lejeritate atât în repertoriul baroc, de la Pachelbel la Bach şi Vivaldi, cât şi în cel romantic sau contemporan... în plus nu poţi să nu observi existenţa unui spirit ludic ce întreţine buna dispoziţie a unei agreabile comunicări între muzicieni, între aceştia şi numerosul grup al fan-ilor, al prietenilor genului, cei ce gustă din plin muzica unui divertisment sonor de bună calitate; este o calitate pe care muzicenii grupului o urmăresc cu acribie, cizelând, echilibrând sonorităţile, conferindu-le strălucirea măreţiei în ansamblu, ansamblu la reuşita evoluţiei căruia şi-a dat concursul percuţionistul Constantin Bogdan. Pe de altă parte nu poţi să nu observi cu bucurie faptul că tinerii talentaţi de ieri, cuceresc astăzi tresele măiestriei profesionale înalte, iar aceasta atât la nivelul evoluţiilor individuale virtuoze cât şi la acela al repertoriului atât de pretenţios al muzicii de cameră.

In adevăr, flautistul Ion Bogdan Ştefănescu şi pianistul Horia Maxim formează împreună un excelent duo cameral; este o funcţională relaţie în ansamblu, o relaţie ce se şlefuieşte în contextul marilor rigori ale muzicii clasice vieneze - Serenada în re major de Beethoven, în repertoriul romantic de şcoală naţională - Sonatina de Dvorak, în egală măsură în repertoriul cameral al sec.XX, în creaţii ce apar rar pe afişele noastre de concert, lucrări semnate de André Jolivet sau Lowell Liebermann. Se poate vorbi de o anume prospeţime a spiritului investigator, de un spirit constructiv şi în egală măsură speculativ ce întreţine libertatea de mişcare în zone stilistice pretenţioase; se solicită supleţe în gândire, un rafinat simţ al culorilor timbrale, aspecte pe deplin revelate pe parcursul lucrării "Crystals" , de Doina Rotaru, lucrare pe care autoarea a încredinţat-o mai tinerilor ei colegi pentru a fi prezentată în primă audiţie absolută.

Membru şi el al filarmonicii bucureştene, clarinetistul Dan Avramovici şi-a construit un program de recital ce pendulează abil între marea construcţie de tip clasico-romantic - am în vedere Sonata în fa minor, op.120, de Brahms, şi lucrările unei virtuozităţi este drept facile dar pe cât de spectaculoase pe atât de încântătoare; în compania pianistei Dolores Chelariu, o intervenţie muzicală autoritară, se realizează acel climat de individualizată comunicare camerală ce defineşte zona profesionalismului muzical de bună calitate.

Cu totul recent, în Studioul de Concerte Radio, în Compania Orchestrei de Cameră, a dirijorului Cristian Brâncuşi, câţiva dintre soliştii instrumentişti ai celor două ansambluri simfonice ale instituţiei, au făcut deliciile unui entuziast public, nu foarte numeros dar un public de prieteni, public în parte de specialitate, în parte de credincioşi melomani ai concertelor din str. Berthelot. Este climatul unei relaţii cordiale ce instituie un circuit al simpatiei stimulative atât de benefice în relaţia ascultătorului cu instrumentiştii orchestrei, cu soliştii.

Claritate în definirea frazei muzicale, o realizare în adevăr exemplară a construcţiei de ansamblu, demonstrativă în ce priveşte acurateţea emisiei, dovedeşte clarinetistul Ion Nedelciu în realizarea Concertului în mi bemol major de Karl Stamitz; este o muzică pretenţioasă din punct de vedere stilistic, o muzică ce defineşte zona premizelor clasicismului muzical vienez; pe de altă parte, mai tânărul său coleg, cornistul Ion Olteanu, a oferit o versiune temeinic constituită, entuziasmantă prin elanul comunicării muzicale, a Concertului în re major de Mozart. In adevăr, creaţiile barocului muzical, cele ale clasicismului muzical vienez, se constituie în veritabile repere de încercare pentru marea majoritate a instrumentiştilor; sunt repere ale profesionalismului pe care nu mulţi le depăşesc - am observat-o pe parcursul altor evoluţii solistice - atunci când exerciţiul studiului individual, a celui de ansamblu, este ocazional. Justeţea intonaţională, calitatea formării sunetului, se constituie abia în premize ale adevăratelor fapte de muzică.

Creaţiile contemporane ale acestei agreabile seri de muzică au fost net distanţate atât din punct de vedere stilistic cât şi prin natura substanţei lor spirituale; este spectacolul aproape fascinant al unei realităţi artistice literalmente atomizate sub aspectul opţiunilor, al orientărilor.

Concertul pentru două violoncele datorat compozitorului grec Dinos Constantinides, este muzica unei agreabile, unei spectaculoase conversaţii susţinute cu vădit antren, cu voluptate sonoră, de Maria Oţeleanu Amarinei şi Constantin Veştemeanu; ...în vreme ce "Byzantin", de Lucian Meţianu, este o creaţie a senectuţii înseninate, o muzică a unei cursivităţi sobre, o muzică ce valorifică în chip nou, realmente magistral, marele tezaur al monodiilor bizantine.

Dirijorul Cristian Brâncuşi şi-a luat responsibilitatea dificilă de a coordona temperamente şi atitudini, evenimente muzicale dintre cele mai diferite; a reuşit în importantă măsură beneficiind de circuitul de simpatie, de solidaritatea profesională a membrilor ansamblului.