În nuvela sa "exemplară" Nimic altceva decât un bărbat, excelent tradusă în româneşte de Ioana Zlotescu, Unamuno tratează în manieră sarcastică figura bărbatului ca fiinţă dominatoare, care nu-şi arată niciodată sentimentele, dar îşi exhibă mereu puterea. Eroul nuvelei, Alejandro Gomez, este un self-made-man cu o nevastă frumoasă şi cultivată, numai bună de arătat lumii ca simbol al succesului. El reprimă timidele elanuri afective ale soţiei, cerându-i doar supunere absolută. Ea îl sfidează aşa cum poate, adică zvârlindu-i în faţă, ca act de curaj, propriul ei (pretins?) adulter. Gomez îl determină însă pe presupusul complice să nege totul, aruncând-o în perplexitate. Medicii sunt şi ei influenţaţi s-o declare nebună, astfel încât singura scăpare a nefericitei este să accepte şi să declare public adevărul lui. Şocul o îmbolnăveşte şi ea moare, scăpându-i de sub posesie, ceea ce-i zmulge bărbatului izbucniri de dragoste nestăvilită, urmate de sinucidere, ca în melodramele romantice.

Tankred Dorst a dramatizat nuvela sub titlul Fernando Krapp mi-a scris această scrisoare. A schimbat numele personajulti principal, pentru a-i sublinia alteritatea faţă de ambientul cultural; a adăugat rolului eroinei nişte replici mai fără perdea; în rest, a urmat cu stricteţe linia acţiunii şi a transpus fidel dialogurile. Totuşi, datorită în bună măsură regizorului Ion Mircioagă, spectacolul teatrului "G. A. Petculescu" din Reşiţa are dimensiuni noi, atât faţă de nuvela lui Unamuno, cât şi în raport cu piesa lui Dorst.

Ion Mircioagă nu mizează atât pe valoarea teatrală a transformării finale a eroului din dur în devotat, cât pe relaţiile complicate de putere dintre personaje, care tensionează întreaga desfăşurare a piesei. Familiar cu Shakespeare, Mircioagă ne face să vedem, dincolo de tragedia lui Unamuno-Dorst, comedia "îmblănzirii scorpiei". Krapp este Petrucchio luat în serios. Amândoi îşi manipulează cu luciditate şi cruzime partenerele, recurgând, primul, la tortura psihică, al doilea, la dresajul prin foame. Inteligenţi, ei se sustrag oricărei poziţii în care partenerele ar dori să-i fixeze, dar le pun, de repetate ori, pe ele, în situaţii cu unică ieşire, astfel încât obţin mereu reacţiile scontate. Catarina şi Iulia ajung să-şi nege până şi evidenţa propriilor experienţe senzoriale. Prima ia ziua drept noapte şi soarele drept lună, a doua acceptă că realitatea nu este ceva obiectiv, ci construcţia voluntară a soţului ei. Dar, dacă eroina lui Shakespeare se adaptează cu anumită graţie la condiţia de victimă, Iulia refuză realitatea, de vreme ce aceasta e perfect controlată de altul, alegând să moară şi să fie liberă. Disperarea lui Krapp, aşa cum este prezentată în spectacol, pare mai puţin răbufnire de dragoste îndelung ascunsă, cât revoltă în faţa unui eşec care părea imposibil.

Contribuţia lui Ion Mircioagă nu constă în inventarea soluţiilor scenice spectaculoase, ci în menţinerea abilă a ambiguităţii. Plecăm fără să ştim sigur dacă el o iubeşte sau nu, dacă adulterul a avut realmente loc, dacă e vorba, până la urmă, de iubire sau de putere, în fine, dacă nu cumva dragostea şi dominarea sunt manifestări diferite ale unui aceluiaşi impuls. Insistând asupra fiecărui semn din comunicarea verbală şi nonverbală dintre personaje, el face să penduleze interpretarea, fără s-o fixeze.

Concentrarea regizorului asupra lucrului cu actorii îl face să neglijeze unele aspecte privind metaforele scenice. Iulia este o intelectuală, o cititoare pasionată, dar ea fantasmează în ritm de dans pasional, ceea ce ţine mai curând de imaginarul fetiţelor comune. Scenografia (Florica Zamfira) este banală, excepţie făcând costumaţia expresivă a Iuliei. Ilustraţia muzicală este însă frumoasă şi aleasă astfel încât să scoată piesa din pitoresc local.

George Drăgulescu a înţeles bine intenţiile regizorului şi l-a construit pe Krapp ca pe un personaj complex, ambiguu şi multiform, nu ca pe un simplu dur care devine brusc pasional. Pentru Marica Herman, la început de carieră, rolul Iuliei este de bun augur. Actriţa exhibă cu graţie fragilitate şi forţă, eroina ei este poetică şi fermecătoare. Redă însă mai puţin pregnant decizia interioară care o împinge neabătut înspre moarte.

Constantin Bery, intrat în ultimul moment în distribuţie, pentru a scoate lucrurile dintr-un impas fortuit, face tot ce se poate face în astfel de situaţii, adică se zbate eroic. Din păcate, nu reuşeşte mai mult decât să-şi spună rolul fără greş, temperamental nu este potrivit, iar relaţiile cu ceilalţi nu se încheagă în tonalitatea dorită. Cât despre performanţele actorilor din rolurile secundare, ele sunt onorabile, dar nu memorabile.

Aflat în turneu în capitală, spectacolul teatrului din Reşiţa a stârnit atenţia unui public exigent, căruia i-a oferit din plin emoţie şi satisfacţie. El nu merită tratat cu condescendenţă, nici judecat cu indulgenţă. Oraşul dramelor sociale, emblemă a eşecurilor naţionale, ne-a trimis un mesaj artistic de aleasă factură europeană.