Alexandra Diaconu

căderea din mine (2)

apoi plecarea lui alexandru


 

pe stradă mergînd, îmi afund mîinile în buzunarele hainelor, ca-ntr-o prăpastie fără fund. de parcă te-aș putea scoate de-acolo, de urechi, ca pe un iepure cu-o pată neagră, cu-o blană moale, pufoasă. și tot eu aș zîmbi la tine, ca la circ. nevinovată.

***

ai plecat nici nu-mi mai amintesc cînd, cîți ani să fi trecut. tu stai cu mine toată viața, ca o umbră a trupului meu. de care ți-e dor. mă urmărești în fiecare seară pînă acasă. și chiar mai departe. exact așa cum mi-ai promis.

***

aș bea astăzi din tine un vin bun. roșu și vechi. să fii tu paharul meu de cristal cu picior înalt. transparent, spălat bine, ca pentru musafiri. pe care nu i-am invitat, care nu calcă niciodată pragul casei noastre, e-o casă mult prea tristă pentru ei. o casă mortuară, în care fiecare musafir ar trebui să se-ntindă pe masă, cu mîinile pe piept. și să aștepte.
aș bea în cinstea noastră.

***

cu cîteva zile-nainte de-a pleca, mi-ai spus că mă iubești cel mai mult. calm, ca și altădată. o ultimă zvîcnire doar, cuvintele se zvîrcoleau de la sine, dar eu n-am simțit nimic. un vers cu care mă obișnuisem. un fel de bună dimineața, iubito. cele mai naturale cuvinte din lume, aproape că-și pierduseră sensul. prin pămînt. înrădăcinate. în tine sau în mine. poate că mi-ai spus asta pentru zilele care-aveau să urmeze. un ecou într-o liniște, o umbră a glasului tău care-ar fi trebuit să mă liniștească.

***

tu ești uriașul meu, m-ai putea strînge în brațe de două ori. de două ori m-ai putea cuprinde. tu, uriașul meu, ai putea să faci dragoste cu mine chiar. de două ori. o dată pentru viața asta și-o dată pentru moarte.
aș fi și mai mică dac-aș putea. să mai scad cîțiva ani, înapoi. pînă la tine. să mă cuprinzi de mai multe ori chiar. în brațe.

***

ai plecat, nici nu-mi mai amintesc cînd. n-am vrut să te îmbrățișez, eram prea supărată. neputința brațelor mele o urăsc. mai bine s-ar usca și s-ar desprinde de trup. n-am să le iert trădarea niciodată. te-aș fi furat atunci, m-aș fi îmbrăcat în dungile amprentei tale.
ca o zebră aș fi fost de dungată. s-ar fi oprit oamenii înaintea mea să privească. la dreapta și la stînga, să se-asigure că nu-i calcă nimeni în picioare, împroșcîndu-le viața pe-asfaltul cenușiu.

***

noaptea asta s-a rătăcit cu totul, ca proasta, prin toamnă. mă regăsesc lîngă ea, la fel de dezorientată. bravez și-o întreb. unde vreți s-ajungeți, doamnă? drumul ăsta e-nfundat, întoarceți-vă și luați-o-ntr-altă parte.

***

anumiți metri pătrați din asfalt nu sînt doar niște bucăți de trotuar. sînt exponate de muzeu. pe-aici ai călcat tu și erai supărat. pe-aici e urma pantofului tău cînd erai fericit. aici te-ai oprit și m-ai sărutat.
și-aici ai luat o gură de pămînt, să-l deguști.

***

ultima oară te-am văzut în alt oraș. acolo unde-ți moare un cineva drag. e ca și cum tu n-ai avea nici un mormînt, eu doar știu că tu nu mai ești. merg să mă rog la mormîntul eroului necunoscut. poate face el o faptă bună și-ți spune că-mi lipsești, că azi m-am tuns, c-am luat în casă o față de masă nouă, c-am văruit pereții în alb, tu ce mai faci, ești bine, sănătos? ți-a trecut răceala? te-nvelești mai bine noaptea?
că și el e plecat de-acasă de ceva timp. au și morții ăștia solidaritatea lor.

***

mă mai surprind uneori privind în oglindă cu ochii tăi. altădată făceam asta tot timpul. nu care cumva să am senzația că nu ești lîngă mine. să fiu sigură că faci parte din viața mea încă. nici o întîmplare singulară să nu ne despartă în timp. și-acum observ cît de mult mi-a crescut părul, am mai obosit puțin, îmi stă bine cu puloverul ăsta roșu.

***

fumez cu gesturile tale. le-am copiat fără să-mi dau seama pe cînd fumam împreună. sînt o oglindă a gesturilor tale, a ochilor tăi. îmi amintesc cum te plîngeai că ți-e rău cînd ne despart srăzi și cartiere de blocuri. văd c-ai găsit soluția, acum cînd ne desparte o viață.

***

aș avea chef să aleg niște orez astăzi. să-l despart de neghină. de parc-aș putea să fac la fel și cu tine. să te culeg din toate zilele mele, cîte puțin. să te adun tot într-un pumn și să te pun într-un sertar. mai greu accesibil, să umblu la tine mai rar.
nu, nu te-aș arunca de tot, pentru nimic în lume.

***

de multe ori visez să lenevesc lîngă tine o zi întreagă. ar fi mai odihnitoare decît un sejur în orice stațiune turistică. aș respira aerul din tine, m-aș bălăci în ochii tăi, m-aș întinde pe oasele tale. aș tăcea prostește.

***

au trecut de mult vremurile cînd, după ce-ai plecat, simțeam c-aș mai fi avut atîtea lucruri să îți spun... de mi-ar fi dată o zi ca aia, aș zace-așa lîngă tine, într-o liniște de mormînt. sărac, de care nici profanatorii nu se-apropie, nici vreun grădinar al cimitirului. și nu ți-aș mai spune nimic. ce naiba aș mai putea să-ți spun?!

***

țin minte că-mi lipsea foarte mult zîmbetul tău. acum aș minți dac-aș mai spune că mi-e dor de el. nu te-am văzut zîmbind de-atîta timp, încît nimic din el nu mai știu, din schimonosirea aia ușoară, a buzelor tale. îmi mai amintesc doar că, demult, îmi aminteam cum îmi plăcea să te văd zîmbind la mine. trebuie să fi avut un rîs și mai frumos, nu mai știu. probabil c-așa a și fost.
mi-e dor deci, de amintirea zîmbetului tău.

***

îți arăt dinții, holbez ochii, mă lălăi, mă strîmb chiar. în oglindă. mă-ntorc într-o parte și-ntr-alta. să nu cumva să nu mă mai recunoști, cînd ne vom revedea. să fii deja pus în temă, chiar și cu cele două riduri, care mi-au apărut pe frunte între timp. și uite, aici, pe suflet am o cicatrice proaspătă. ăsta ești tu, de cînd ai plecat și-ai lăsat totul în urmă.

***

te port după mine ca pe-o cruce. cîtă mîndrie regăsim în singurătate. e-un fel de eroism acesta. nu sînt oamenii aceștia cei mai puternici? cei care-au iubit, cît pentru-o viață-ntreagă într-o clipă doar. și-apoi au rămas să mai piardă vremea prin viața asta. s-o frece. că și-așa nu mai e nimic important de văzut, de-adorat, de iubit. ăștia care mai au puterea să se mai trezească în fiecare dimineață sînt de fapt cei mai slabi.
niște inadaptabili.

***

după ce-ai plecat, lumea se uita la mine ca o nebună. sărmana asta o să se curețe curînd. o vomă a timpului. rătăcită prin secolul ăsta în care iubirea e patetică. o să se curețe curînd. se uitau la mine ca la un bolnav incurabil. adică n-o să mai țopăie pe stradă, n-o să mai rîdă. n-o să-și mai afunde mîinile-n buzunare. și eu nu-i puteam contrazice.

***

multă vreme am trăit un interludiu. cu ideea că te vei întoarce și nimic din ce trăiam atunci n-o să mai conteze. te așteptam cuminte chiar. de cîteva ori am trecut și prin gară, am plătit taxa de intrare pe peron și-am stat pîn-au coborît toți călătorii din vagoane. la nevederea ta nu mă revoltam deloc. poate mîine. și-acum mai trec prin gară, întîmplător, și mă interesez de trenuri. aștept călătorii să coboare din vagoane.

***

am trăit chiar un interludiu frumos. îmi dau seama că eram mai fericită așteptîndu-te, decît acum cînd știu că nu te mai întorci. acum toate zilele-mi par la fel de nemernice.

***

diminețile sînt ceva mai ciudate decît restul. pînă apuc să-mi dau seama că cine sînt eu și cum stau lucrurile cu mine. acum cînd s-au șters toate semnele trecerii tale pe-aici. am schimbat mai multe case și mai multe cartiere. camere în care tu nu ți-ai băut cafeaua cu mine.

***

îmi trebuie cîte-o cană mare de cafea în fiecare dimineață. pînă să-mi revin și să recapitulez. alexandru-a plecat, nici nu-mi mai amintesc cînd. lăsînd totul în urmă. luînd totul cu el. aceeași poveste mi-o spun de fiecare dată. automatisme aproape insesizabile. uneori îmi repet de două ori același text, pentru că și mie-mi vine greu să mă cred, să m-ascult. tot ce-mi spun e-atît de neverosimil.

***

nu mi-a mai rămas nici un dram de punctualitate. mai fumez o țigară și plec. mai fumez o țigară și plec. așa întîrzii peste tot. nu e o formă de lașitate aceasta? mi-e greu să mă desprind de tine-n fiecare dimineață. și să plec cine știe-ncotro. într-o zi mi-e teamă că n-am să mai plec deloc. niciunde, pentru nici un motiv. ce rost ar avea, să mă grăbesc unde, de ce? la ce să mă-ntorc?

***

iubirea asta dintre oameni este, de fapt, formată dintr-o groază de amănunte. te-am întrebat o dată dacă-mi dai voie să-mi las părul să crească. ai fi vrut să am același aer de școlăriță tunsă băiețește. dar mi-ai îngăduit.
între timp ai plecat. eu mi-am lăsat părul lung. oglinda mea din baie a devenit de-atunci un prilej de-a măsura timpul. o cameră de tortură, de trezire. eu, închisă-ntr-o clepsidră de faianță. atît mi-a crescut de cînd nu te-am văzut. o dovadă vie, în carne și coaste, a plecării tale. în fire de păr, pe creștet.

***

amănuntele astea capătă uneori proporții grotești. caut în disperare un săpun anume, fa verde, cărribiăn lemăn, cu care obișnuiai să te speli tu. o idee din parfumul pielii tale. lipsește doar mirosul somnului tău, dar am fraternizat și cu surogatul ăsta, care pe pielea mea miroase altfel. și vînzătoarea zice că n-are, iar eu ridic din umeri și plec mai departe. ea se uită la mine un pic prostită, după care face imediat o grimasă. spatele meu deja s-a-ntors la ea, dar o simt. ea nu l-a iubit niciodată pe-alexandru, cum ar putea atunci să-nțeleagă?

***

m-am lepădat cît de repede am putut de hainele alea pe care le purtam cînd erai lîngă mine. pe care le îmbrățișai. ca și cum ar fi trebuit să șterg toate urmele palmelor tale. urmele parfumului tău de bărbat. mi-aș fi lepădat și pielea dacă aș fi putut. și-acum mă incomodează, mi-e prea largă, mă mișc anevoie în ea, mă împiedic.

 

Alexandra Diaconu

motto:
"Ar trebui să se pună un grătar la
intrarea în suflet,
ca să nu se mai bage nimeni în el
cu cuțitul.
"
Marin Sorescu - Iona