Mugur Grosu

Grosso Modo(6.2)

Mincinos (2)

 


Am ieșit pe stradă și am văzut că oamenii alergau în toate părțile. Făceau asta total arbitrar, fără nici o metodă. Mi-am dat seama imediat că aici era o treabă pentru mine.

Organizarea începe în momentul în care convingi 2 oameni să alerge în aceeași direcție, constant, preț de câteva săptămâni. Și-apoi să se oprească în același timp, în aceeași poziție. Restul vine de la sine.

Ca să prind curaj e suficient să îmi amintesc de vremurile în care i-am convins pe toți să bea apă. Poate nu vă mai amintiți dar pe vremuri fiecare bea ce-i pica la-ndemână.

Dinu LazarStarla Remp, de pildă, obișnuia să bea din brichete. Niciodată din brichetele sale, ceea ce era și mai neplăcut. N-ai cumva o brichetă? te-ntreba cu un aer indiferent Te făceai că o cauți, evident, n-o găseai. Atunci rămânea pe capul tău până-ți ardeau buzele după o țigară. Te fura cu discuții și, fără să vrei, scoteai țigara. Până să realizezi ce-ai făcut, Starla îți și înhăța bricheta și-o dădea peste gât.

Cel mai crud, însă, era Jil căruia îi căzuseră cu tronc troleibuzele și nu se mai putea lăsa de acest urât obicei. După ce așteptai jumătate de oră în stație, apărea Jil și rădea dintr-o suflare toate proviziile din oraș... Se ștergea după aia pe bot, râgâia discret și-ți spunea cu un zâmbet din Frații Grimm: sorry, man, mi-era atât de sete.

Ce dracului puteai să-i mai spui.

Nu inventasem mesul pe jos, eram încă tânăr și nu-mi prea mergea mintea.

Am stat și mai uitat cu atenție în jur; mi-am amintit că cel mai mult și mai mult pe planeta pământ avem apă. Așa că am început să apar în public cu un pahar în mână. Ce faci cu chestia aia în mâini, mă întrebau unii și alții. Și unii și alții se comportau conform planului dar nu știau asta.

Pentru că am uitat să vă spun, ca să-i conving să bea apă a trebuit să inventez paharul. Chestia asta, le spuneam, mă ajută să beau apă într-o poziție supercomodă. De ce să bei apă, întrebau ei. Cum, nu știți? Evident, nu știau.

Holbau ochii la mine, nu le venea să creadă că totul putea fi atât de simplu. Ca să fiu sigur de reușita planului meu diabolic de simplu, am făcut câteva teste pe câini. Degeaba le-am spus că pe planeta pământ apa există în cantități excelente. Psihoza a început de la sine și n-aveam nici un interes să o opresc, în ciuda poziției mele oficiale și-a dezmințirilor din presă.

Dacă m-aș fi gândit o clipă probabil că găseam altceva, dar sunt teribil de leneș la capitolul ăsta, în special în primii 20 de ani de viață. Din moment ce aproape tot corpul nostru e compus din apă urmau, firește, câteva episoade cu scene incitante de canibalism. Asta se întâmpla de regulă seara, când omului îi e cel mai greu să se urnească din casă până la prima băltoacă... Era mult mai simplu să întindă mâna după partenerul de viață și, într-un moment de neatenție conjugală, să-i smulgă toată apa din trup. Nu vă spun ce haos am provocat și de ce, într-un anumit sens, era bine.

Doar că, iată, acum toți oamenii fugeau în toate părțile, ocolindu-se unii pe alții cu o ingeniozitate la care nu mă așteptam din partea lor. Asta se datorează și faptului că inventînd într-o zi mersul pe jos și fiind nițel mai nervos din pricină că mi-era gândul la Starla Remp, ceilalți au crezut că inventasem alergatul.

Chiar mai grav de atât, alergatul în toate părțile.

Singura șansă era să-l conving pe fiecare în parte să alerge spre mine.

Mugur Grosu