Lucia Verona

A R M U R A

"Azi trebuie s-o fac", își repeta el, privindu-se în oglindă. Nu-i plăcea ce vedea. Părul rărit lăsînd să se vadă pielea capului, ochii mici, înfundați în orbite, cu gene decolorate, fruntea brăzdată de riduri. Obrajii inegal rași dădeau impresia de murdărie. "S-a tocit sita aparatului de ras", își dădu el seama. Luă o lamă, ca să corecteze imperfecțiunile rasului electric. Păcat că se dăduse deja cu After Shave, trebuie să facă economie, nu-și poate permite să cheltuiască pe asemenea fleacuri de lux. Flaconul îl primise cadou de la un amic. "Ia și tu, că eu am prea multe, am tot primit de ziua mea." Ei, da, unii primesc de ziua lor obiecte scumpe, de calitate, nu ca el: o pijama nouă, din poliester, de la nevastă, un desen de la copilul cel mic, un "La mulți ani!" de la cel mare și, eventual, o sticlă de vin, căpșunică, de la socri.
"Mama ei de viață!", izbucni el. O dîră de sînge se prelingea pe obrazul lui drept, coborînd periculos spre gulerul cămășii. Rupse o bucată de hîrtie igienică și reuși să oprească dezDinu Lazarastrul. În schimb, sulul de hîrtie, din cauza smuciturii, se derulă în voie pe pardoseala de mozaic, plină de crăpături, a băii. Asta e, lui toate-i merg pe dos. Dar azi se va răzbuna, își va lua revanșa, va arăta el ce poate!
Da, azi va reuși, azi va fi ziua lui cea mare. N-avea cum să nu profite de conjunctura favorabilă. Era aniversarea Șefului și toată lumea din instituție avea acces în cabinetul lui, fiecare putea să vină să-l felicite, să-l firitisească, să-l cadorisească. Va merge și el. O să-i dea un cadou de-o să-l țină minte! Mai fusese acolo o singură dată, chemat de secretară. Intrase spășit și se lăsase muștruluit fără să spună o vorbă. Ce-ar fi putut să spună? Că nu e vina lui? Că în ziua în care se întîmplase catastrofa de care era acuzat el fusese în concediul legal de odihnă? Tăcuse mîlc și primise fără crîcnire o sancțiune mult prea aspră. O penalizare cu 25 la sută din salariu pe trei luni. Trei luni cu numai treisferturi din salariul oricum amărît! Iar copilul cel mic nu avea ghetuțe pentru iarnă. Dar ce putea face? Nu putea protesta, nu-l putea înfrunta pe șef, nu îndrăznea nici să ridice ochii la el. Era prea neînsemnat, prea mărunt, nu-și putea permite să se pună rău cu cei mari. Trebuia să înghită, dacă voia să-și păstreze locul de muncă și, eventual, să obțină o cît de mică promovare.
Dar gata! Azi o va face! La naiba cu prudența! era strigător la cer, noua lui colegă, angajată doar de o lună, fusese numită șefă. Șefa lui! O fîță de nici 25 de ani, cu fusta pînă la fund și unghii lungi, purpurii. Sigur, i se dăduse și o explicație: serviciul urma să se informatizeze, iar fata era specialistă în domeniu. "Ce să spun! Specialista lui pește prăjit! Precis s-a culcat cu toți șefii, de-aia o promovează!"
Da, da, se va duce la șef și, în loc de felicitări...

*

"Azi e ziua lui..." Cîndva o întîmpinau împreună, ea îi dădea cadoul pregătit... Nimic nu era prea bun pentru el; în orice caz, ea nu putea să-i ofere decît ceea ce era mai bun. Îi plăcea să-i dăruiască lucruri frumoase, de care se bucura ca un copil și ca un estet în același timp. Dar acum nu era cazul. Nu mai era. Se despărțiseră de aproape un an, "definitiv și pentru totdeauna". Gata! Nu se mai punea problema cadoului. Nu trebuia să-i dea nimic. Dăduse destul, ani de zile.
Acum nici măcar prieteni nu mai erau. Nu din vina ei. La despărțire, prietenia lor nu fusese pusă în cauză. I se părea de la sine înțeles că va continua. Dar se pare că bărbații nu văd lucrurile în același fel. "Nu, nu bărbații, se corectă ea mental. El! Acest bărbat. Nu trebuie să generalizăm".
Sferele în care se mișcau ajungeau uneori să se intersecteze. Nu mai departe de o săptămînă, se întîlniseră întîmplător la o premieră. Schimbaseră cîteva cuvinte, ea degajată, el vizibil preocupat de ceva. "Vreau să-mi schimb mașina." "Bravo! Ce-ți iei?" "Cielo". "De ce nu un "Golf"?" "Ce vorbești, nici așa nu-mi ajung banii".
Se oferise să-i împrumute suma care-i lipsea. El o privise ciudat și refuzase. Un prost! Îi era teamă că-și creează obligații? Sau că ea va profita de ocazie ca să-l vadă mai des și să încerce să refacă legătura lor? Dădu din umeri. Doamne ferește! Bine că scăpase nevătămată. Bine că se terminase. O obosise această relație, în care se implicase prea mult.
Bun, dar acum ce să facă? Să-i dea un cadou de ziua lui sau nu? Și dacă da, ce anume? Mai bine să nu-i dea nimic. Și să nu-l sune. El nici n-o să-și dea seama. Sau o să-și dea seama. Ei, și?
Fără motiv, se simți deprimată. De ce? A fost, a trecut, acum el este cu altcineva, ea la fel...
Ia să dea o raită prin magazine, eventual să-și cumpere ceva ca să-și ridice moralul. Un taior sau poate un sistem "hands free", să nu mai trebuiască să ia mîna de pe volan cînd sună telefonul mobil. Sau ceva pentru actualul bărbat din viața ei. Ciudat! Ținea foarte mult la el, se simțea bine cu el, poate chiar îl iubea... dar nu simțea în aceeași măsură nevoia de a-i face daruri.
Agale, trecea de la un stand la altul, de la o vitrină la alta, dintr-un magazin în altul. De fapt, nu-i plăcea să facă "shopping", de obicei știa exact ce voia, se ducea la punct fix, cumpăra și pleca. Acum însă...
Se opri, parcă lovită de trăsnet. Așa ceva nu există! Totuși, iat-o în fața ei, semeață, strălucitoare. "O fi din plastic!" Întinse mîna. Era reală, din metal gri albăstrui, patinat, desigur nu de vreme, dar oricum... Privi în jur, magazinul era banal, obiectul nu se potrivea în decor. O fi de vînzare? Prostii! Azi lumea nu mai cumpără așa ceva. Descoperi o etichetă. Deci e de vînzare, totuși. Oare cît o fi costînd? Pînă să-și găsească ochelarii în poșetă, o vînzătoare aflată în preajmă îi spuse prețul. Destul de mare. Cam suma pe care se oferise să i-o împrumute pentru mașină. Da, ar fi cadoul perfect pentru el! Dar parcă decisese să nu-i ia nimic... Nu contează. Obiectul o fascina, o atrăgea irezistibil. Ezită o clipă, numai una. Nu, era clar, nu putea găsi ceva mai amuzant și mai potrivit. "Exact asta-i trebuie!", gîndi ea, anticipînd reacția lui de uluire. "Faceți-mi bonul!" i se adresă vînzătoarei. Aceasta o privi șocată. "Ccchiar o cumpărați?" "Da, de ce, nu e de vînzare?" "Bbba dda..." Ceru ambalajul original. Era o cutie mare, pe care scria "Made in Hong Kong" ("Trebuia să bănuiesc"), dar în care obiectul nu încăpea decît demontat, ceea ce nu era cazul. Proprietarul magazinului, sosit în grabă pentru această tranzacție extraordinară (luase marfa din greșeală și nu credea că o va vinde vreodată), găsi o soluție: cutia unui frigider, dintre acelea uriașe. La cerea clientei, cutia fu îmbrăcată în hîrtie colorată și legată cu o fundă imensă, bleu. "Transportul e inclus în preț", se arătă galant proprietarul. "Unde o ducem?" Ea se gîndi o clipă, apoi dădu adresa instituției unde lucra el. Pentru un asemenea dar, un show pe măsură, cu public. Să vadă toată lumea. "Punem și o carte de vizită, doamnă?" Nu, cadoul trebuia trimis anonim. Oricum, el va ghici

*

Sosi la birou într-o firească stare de bună dispoziție. Era ziua lui de naștere, eveniment sărbătorit cum se cuvine în instituție. Ziua onomastică era mai puțin interesantă, pentru că o împărțea cu alți zece sau cincisprezece angajați, dar ziua de naștere, da, era sărbătoarea lui în exclusivitate.
Venise îmbrăcat elegant, chiar mai elegant ca de obicei, cu o cravată nouă, dăruită de frumoasa lui logodnică. De fapt cravata nu-i prea plăcea, era prea viu colorată, prea țipătoare. Reușise să atenueze efectul alegînd cu grijă costumul și cămașa. Logodnica nu fusese prea mulțumită. "Scumpișor, trebuia să-ți pui o cămașă albă, pe bejul ăsta cravata nici nu se observă". N-o luase în seamă, învățase că e cea mai bună tactică - o lăsa să vobească fără s-o întrerupă, dar și fără s-o asculte. Nu ca fosta lui nevastă, cu care trebuia să fie tot timpul pe fază, să argumenteze inteligent sau să cedeze. Căsătoria lor fusese extraordinară, palpitantă, trăită din plin - dar îi obosise pe amîndoi. Divorțaseră calm, amical, de parcă și-ar fi luat vacanță. De parca ar fi urmat să reia, cîndva, căsătoria. Cînd se întîlneau, întîmplător sau nu, aveau întotdeauna subiecte comune, discuția se lega de parcă n-ar fi fost întreruptă. Ultima dată, ea îi oferise împrumut suma de care avea nevoie pentru mașină. Ce prostie că o refuzase! Acum ce să-i mai spună? Deși n-ar fi fost chiar soluția ideală, dacă afla noua lui logodnică, ar fi făcut o scenă de gelozie, cum făcea de cîte ori el pomenea de fosta lui soție. De parcă n-ar mai avea dreptul la trecut. Asta e prețul plătit pentru prezent și, probabil, pentru viitor. O viitoare soție cu 18 ani mai tînără decît viitorul mire se bucură de anumite privilegii. O viitoare soție care-i umplea sufletul de bucurie și de liniște. Da, era liniștit cu ea. O relație confortabilă, fără emoții, fără imprevizibil. Nu era o ființă complicată, era absolut normală și, fără a fi proastă, nu strălucea de de inteligență. O grămadă de calități! Da, va fi fericit cu micuța. Ce frumos clipea, își fîlfîia genele, simțeai o adiere... Și-l iubea, îl adora chiar, îi spunea mereu că este cel mai deștept, cel mai puternic, cel mai frumos, cel mai cel mai.
Fosta lui nevastă nu i-a spus niciodată că este cel mai deștept. Rîse. Nu era nevoie. Era, ea, deosebit de deșteaptă și avea calitatea de a-i stimula inteligența. Cu ea se simțea cel mai deștept, fără să i se spună.
Își mai potrivi o dată cravata. Trebuia s-o poarte măcar azi, ca să n-o supere pe aia mică. Și asta era ceva nou - darurile pe care le primise, de-a lungul anilor, de la nevastă-sa, fuseseră întotdeauna perfecte. O carte rară, un tablou, o statuetă... cadouri de valoare, însoțite întotdeauna de ceva efemer, dar de cea mai bună calitate - caviar, somon afumat, o sticlă de Vieux Calvados de Normandie, o colonie Aramis. O dată, luase bilete pentru o vacanță de două săptămîni în Jamaica. Iar într-un an... Oricît de bine o cunoștea, nu-i venise să creadă. Cînd desfăcuse pachetul dreptunghiular, învelit în hîrtie glasată și legat cu o panglică, se aștepta să găsească un tablou. Cînd colo, era o tăbliță bleumarin din tablă, pe care scria cu litere albe:

Ville de Taverny
Boulevard du temps des cerises

"Am furat-o, recunoscuse ea rîzînd. Cînd am fost ultima dată la Paris, am văzut-o la Taverny, în banlieue și n-am putut rezista tentației. M-a ajutat și Rodica, pictorița, ne-am dus de vreo trei ori pînă am reușit s-o luăm". "Bine că nu v-a prins poliția." "Era cît pe ce, dar Colt ne păzea și ne-a anunțat din vreme". Colt era cîinele Rodicăi, uriaș, dar foarte prietenos... cu cei care îi plăceau.
Da, alte vremuri... Asta a fost... da, acum doi ani... Dar ajunge! Doar n-o să-și piardă timpul cu povești de demult! Mai are și de lucru, repede, acum pînă nu încep să năvălească toți cu felicitările, cadourile, băuturica de rigoare. Își puse ochelarii și începu să citească hîrtiile din mapa pregătită de secretară. Reuși să parcurgă cam un sfert din vraful de pe birou în liniște. Apoi începură telefoanele. Prieteni, cunoscuți, colaboratori, clienți, foste amante, fiul fostei neveste - drăguț din partea lui că și-a amintit. "Maică-ta ce mai face?" Îl întrebă parcă în treacăt, pe un ton nepăsător. "Bine, cred", răspunse tînărul, la fel de nepăsător. "N-am mai văzut-o de vreo două zile. Știi, m-am mutat, am o garsonieră. Nu se făcea să mai stau cu mama".
Printre telefoane, reuși să semneze documentele din mapă. O sună pe secretară. După graba cu care aceasta intră în birou, își dădu seama că abia așteptase semnalul. "Toată lumea vrea să vină să vă felicite. Să cer să se pregătească sala de protocol?" "Nu, de ce, să vină toți aici, ca în ceilalți ani".
Ca și cum ar fi așteptat îndelung la ușă, năvăliră în birou. După cîteva minute, întîrziații nu mai aveau loc decît în anticameră, iar cei care veniseră din timp se înghesuiau printre sticle, sandvișuri, pateuri, fursecuri, pahare, pachete și sacoșe. Rîsete, ghionturi, "Mulți ani trăiască!", "Să ne trăiești, șefu'!", "La mai mare!", bancuri, bîrfe, șușoteli, zvonuri. Claudiu se simtea bine, chiar ușor euforic. Își scoase cravata și o îndesă într-un buzunar. "Ce drăguți sînt cu toții, au venit să mă felicite. Chiar și unii pe care nu cred că i-am văzut vreodată. Cine-o fi individul ăsta mărunțel care s-a proțăpit în fața mea? A, da, parcă l-am chemat o dată...".
Sună telefonul. Secretara își făcu loc pînă la aparat.
- Da, cabinetul. Poftim? Da, sigur, să urce.
După cîteva momente, în ușa anticamerei apărură doi tineri solizi, în uniformă gri, cu șepci pe al căror cozoroc scria numele unui cunoscut supermarket; cărau o cutie imensă, înaltă de vreo doi metri, învelită în hîrtie înflorată și legată cu o fundă bleu.
- O fi un frigider? Mai bine i-l duceau acasă, își dădu cu părerea cineva. Cu mare greutate, cei doi tineri își croiră drum spre birou, dar fu nevoie ca o parte din cei aflați acolo să iasă, pentru ca obiectul să poată fi predat sărbătoritului. Acesta rîse, odată cu toți ceilalți, la vederea cutiei. Un observator mai atent (dar cine mai era atent la el?) ar fi remarcat o ușoară crispare. Cine putea să-i trimită un cadou de asemenea dimensiuni? Funda bleu care se legăna la doi metri înălțime părea că-i zîmbește batjocoritor. Cu presimțirea că i s-a pregătit o farsă, acceptă îndemnurile de a desface cutia. O fi goală? Cei din jur își dădeau cu presupusul:
- Te pomenești că o să sară o fată cu fustiță scurtă cîntînd "Happy Birthday!", ca în comediile americane?
- Sau poate o femeie gonflabilă?
- Să nu fie o bombă, se sperie o referentă.
Cu un gest hotărît, Claudiu tăie panglica și trase hîrtia, apoi, cu ajutorul celorlalți, desfăcu și pereții de carton pe care scria Bosch. Amuțiră toți de uimire. În mijlocul biroului, trona cu măreție o armură de cavaler medieval.
- Așa cadou mai zic și eu! exclamă cineva.
- O fi cineva înăuntru, presupuse în glumă altcineva.
Ridică viziera lăsată a coifului. Funcționa! Pipăi platoșa, părea destul de solidă, iar mănușile flexibile, făurite din solzi de metal, se sprijineau pe o spadă masivă, cu vîrful îngropat în soclu. Era o armură de călăreț, apărătoarele pentru picoare semănau cu cizmele de mușchetar și se încheiau la spate cu un soi de curele. First class!
Comentariile continuară, dar Claudiu nu le mai auzea. Firește, recunoscuse expeditorul. Ea era, altcuiva nu i-ar fi dat prin cap una ca asta.
- Cine o fi trimis-o? întrebă mai mult retoric o funcționară.
- Oricine-ar fi, are gust, răspunse directorul adjunct.
- Și e cineva care-l apreciază pe șefu' la fel ca noi, completă secretara.
- Sigur că da. Să bem pentru șeful nostru, cavaler fără pată și fără prihană!

*

Ratase momentul. Se găsise față în față cu el și tocmai atunci sunase telefonul, apoi urmase nebunia cu armura asta stupidă. Trebuie să mai aștepte puțin, pînă se mai calmează spiritele și petrecerea începe să lîncezească. Numai așa poate capta atenția, numai așa poate reuși să-l bălăcărească pe "șefu'" în fața tuturor.
Cineva aduse un casetofon și puse muzică. "Îmi dați voie să vă invit la dans?" se repezi la șef una din mai tinerele subalterne. Pentru asta, a fost nevoie întîi ca armura să fie mutată într-un colț, acum arăta ca un paznic care veghea asupra petrecerii. S-a dansat și s-a băut pînă spre sfîrșitul programului de lucru, cînd lumea a început să se rărească.
"Acum e momentul!" își zise sfrijitul, dar un telefon de la poartă îi electriză pe toți. Însuși ministrul, fost coleg de liceu cu șeful, venise să-l felicite. Toți în păr alergară să-l întîmpine. Toți, în afară de sfrijit. De ce să se obosească? Rămas singur cîteva clipe în birou, îi veni o idee. "Genială chestie!", se autofelicită el în gînd și, cît ai clipi din ochi, se ascunse în armură. Nu reuși să-și lege pulparele, pentru că odată intrat nu mai putea să se miște, dar spera că nimeni nu va observa.
Ministrul zări armura de cum intră pe ușă.
- Impresionant, zise el. Și foarte semnificativ pentru rolul tău în viața acestei instituții. Ia s-o văd mai de aproape.
Sfrijitul îngheță. Nu era încă momentul să fie descoperit. Șeful și ministrul se apropiau, acum va ridica viziera...
- Mulți ani trăiască! Dădu cineva tonul.
Ministrul se întoarse din drum și se încadră în corul cam dezlînat care cînta în cinstea sărbăroriului. Apoi își aminti că venise cu două sticle de whisky și toată lumea uită de armură. Omul din armură răsuflă ușurat. Fusese cît pe-aci... Dar poate că ar fi fost mai bine, ar fi avut ocazia să spună ce-are pe suflet. Nu, mai bine nu, nu în fața ministrului. Oricum pleacă repede, ăștia n-au niciodată timp. De ce n-o fi avînd și el un fost coleg ministru? Toată viața lui ar fi altfel...

*

Grea zi! Ar trebui interzise aniversările, onomasticile și alte asemenea ocazii de chefuit la birou. Sau să se țină numai vinerea, înainte de week-end, nu așa, oricînd pică data cu pricina și rămîi în urmă cu lucrul. Iar a doua zi nu ești bun de nimic...
- Cafea! porunci Claudiu. Băuse prea mult whisky și mai avea să bea și seara, la restaurant. Deocamdată însă trebuia să pună la punct raportul pentru ministru. Frumos din partea lui Geo că a venit la ziua lui. Dar funcția-i funcție și la plecare nu uitase să-i atragă atenția că mîine la prima oră vrea raportul.
Abia avu timp să treacă pe acasă să se schimbe, își puse o cămașă albă și un papion, șosete negre de mătase, smoching. Pe drumul spre restaurant, frumoasa lui logodnică nu scoase nici o vorbă.
- Ce-i cu tine, te doare ceva? O întrebă într-un tîrziu.
- Cu mine nimic, cu tine. Vii la ora asta, cu părul vîlvoi, mirosind a băutură... Cică ai lucrat! Și unde ți-e cravata?
- Nu vezi că mi-am pus papion?
- Nu, nu, cravata cu care ai plecat de dimineață, cravata de la mine... ai venit fără ea.
- Ba o am, trebuie să fie pe undeva, în mapă... sau poate în buzunar.
Bine că-l invitase la restaurant pe Nae cu nevastă-sa, alminteri toată seara ar fi auzit numai reproșuri. La masă, discuția nu se prea lega și ca să învioreze puțin atmosfera, Claudiu povesti de armură, o descrise pînă la cel mai mic detaliu. Omise doar să spună cine era expeditorul.
Logodnica fu impresionată.
- Vezi, te apreciază, își dau seama că ești un om puternic, care apără, care cucerește toate redutele...
Anda, nevasta lui Nae, ridică privirea spre Claudiu, care roși. Uitase că Anda e psiholog. Acum să te ții teorii! Dar Anda tăcea. Numai cînd Nae o invită pe Suzy la dans, Anda spuse calm:
- E de la Gabi, nu-i așa?
- Da, nu văd de la cine altcineva ar putea fi. E stilul ei. Dar nu cred că s-a gîndit la mine ca la un apărător sau un cuceritor.
- Nu, presupun că e cu totul altceva.
- Spune-mi. Spune-mi tot.
- Armura poate însemna și o mască. Nu te holba așa la mine, Claudiu, că iubițica ta o să bănuiască cine știe ce.
- Dă-o-n... Ce vrei să spui cu masca?

*

A doua zi, ajunse la lucru cu noaptea-n cap. Dormise puțin și prost, abia reușise să ațipească în zori. Lîngă el, Suzy dormea neîntoarsă. Cînd se întorseseră de la restaurant, el se dezbrăcase și se prăbușise în pat, își trîntise pe cap puiul de pernă de care nu se despărțea și se prefăcuse adormit. N-avea chef de sex, și cu atît mai puțin de discuții. Se sculase cu noaptea-n cap, voia să ajungă cît mai repede la birou, s-o sune pe Gabi.

*

"Da, acum e momentul. Dar am amorțit, fir-ar să fie. Ce noapte! Era bine dacă apucam aseară... Dar n-a rămas singur nici o clipă. Apoi a plecat val-vîrtej, a trîntit ușa biroului... Ticălosul, m-a încuiat aici... De fapt, habar n-avea că m-am ascuns în armură. Oricum, e un ticălos. Aseară o suna tandru pe una, Suzy, acum vorbește cu alta... Cum or fi reușind unii?
Ce noapte! Se pomenise prins în capcană, încuiat în birou, ce-o să zică nevastă-sa? Dar ce-o să-i spună el ei? Nici măcar nu reușise s-o anunțe unde e, te pomenești că a anunțat poliția, Salvarea... Ce-i drept, încercase. Telefoane din belșug pe masa de lucru a șefului, cu fax sau fără, colorate, cu tot soiul de butoane. Pusese mîna pe unul, la întîmplare și formase numărul. Suna și nu răspundea nimeni. Mai încercase o dată. Același țîrîit enervant. Își aduse aminte că avea telefonul defect, uitase să-l anunțe la "Deranjamente".
Moțăise în fotoliu, tresărind la orice zgomot auzit sau închipuit. La prima geană de lumină, se strecurase din nou în armură, de teamă să nu ațipească și să fie surprins de femeia de serviciu. Oare la ce oră o fi începînd lucrul? La șapte? Șapte și jumătate? Își făcuse planul foarte exact: "Va descuia ușa, va șterge praful, dar înainte de asta va strînge urmele petrecerii. Pînă să care sticlele goale și toate resturile la ghena de gunoi, eu voi profita și mă voi strecura în biroul meu". Dar la șapte fără cinci ușa se deschise și intră însuși directorul. Prin deschizăturile vizierei, observă că șeful e cam întors pe dos. "Acum ar fi momentul să ies și să-i spun..."
Vorbea la telefon. Oare pe cine suna atît de devreme dimineața? Îi amorțise piciorul stîng. Încercă să-și schimbe poziția, dar cum să te miști într-o armură fără să scoți vreun zgomot? Izbuti totuși, cu mare efort, să-și miște piciorul cu un milimetru. Transpirase, își simțea fruntea udă, părul lipit de țeastă, un pîrîiaș alerga la vale pe spinare, dar, și mai grav, în timpul operațiunii pierduse șirul conversației telefonice. Acum auzea din nou. Directorul țipa, furios:
- Ce-ai vrut să-mi demonstrezi cu asta? Te crezi singura care... Mai și rîzi! Am s-o zdrobesc, am s-o arunc, la gunoi cu ea, să n-o mai văd! Nu mai rîde ca proasta! Țipa isteric, nu se stăpînea deloc, la urma urmei, era în biroul lui, singur, adică se credea singur, habar n-avea că e cineva acolo, ascuns în armură. Trînti telefonul și deschise larg fereastra.
Poate acum ar fi momentul să iasă din armură și să... Mișcă ușor mîna. Un scrîșnet metalic, amplificat în urechile lui, îi însoți mișcarea. Directorul, în fața ferestrei, nu părea să fi auzit nimic. Foarte bine, să-l ia prin surprindere. Dar în clipa aceea ușa se trînti de perete și, zăngănind din găleți, intră mama Floare. Asta e, mai are de așteptat. Doar n-o să se dea în spectacol în fața femeii de serviciu. Bine că rămăsese în armură. Se simțea apărat, putea să și tragă un pui de somn, așa, în picioare, ca pifanii. Închise ochii și ațipi. Prinsese doar un început de frază:
- Îi chemi și le spui să care asta...

*

Închise telefonul și se opri brusc din rîs. Nu se așteptase la o asemenea reacție violentă. "Ce Dumnezeu, doar nu și-a pierdut simțul umorului?" Simți o strîngere de inimă. "Nu e fericit. Bănuiam eu... Ce păcat! Să-l scoată din sărite în halul ăsta o glumă inofensivă, un cadou nevinovat..."

*

Se trezi cu senzația de rău de mare. Nu mai stătea în poziție verticală. Era întins pe burtă, nu înțelegea cum ajunsese așa. Oare căzuse? Ce-o fi spus directorul? Încercă să ridice capul, dar creștetul i se izbi de coif. Deci mai era în armură. Înseamnă că nu l-au prins... Auzea zgomote metalice. Galețile mamei Floare, desigur. Totuși, parcă nu se mai afla în birou, dar unde? Parcă se mișca... Simți o zgîlțîitură puternică, apoi o oprire bruscă. Auzi o voce necunoscută: "Hai, dați-i drumul!". Podeaua pe care se afla basculă și simți că alunecă în jos ca pe derdeluș, țipă de spaimă, dar nimeni nu părea să-l audă. Deschise ochii și-i potrivi cu greu în deschizătura vizierei. Zări o sobă de gătit veche, un burlan, o oală de noapte cu emailul plesnit, iar un pic mai încolo, un grilaj de fier forjat, mîncat de rugină. Abia atunci înțelese. Ticălosul de director! Dar și cînd o să-l prindă... Întîi să iasă de-aici. "Hei, aveți grijă, sunt și eu pe-aici!" Nu-l auzi nimeni, așa cum nu-i auzi nimeni nici urletul de durere cînd un morman de fier vechi se rostogoli peste el, zăngănind.

Lucia Verona