Dan Iancu

Sitar pentru zen și orchestră
Victor Loghin, Puzzle
Editura Muntenia & Leda Constan'a 2001

De purtat prin troleibuze sau metrou, caretea lui Victor Loghin este o suită de piese uneori melancolice, nu melodramatice, cu o încărcătură aproape tragică dacă moartea nu ar fi parte a ființei sau dacă viața ne-ar fi dată în a uita edenul. Creionat într-un soi de liniște aparentă, grotescul fiind la tot pasul, volumul de schțe este pus sub semnul raportării la etern prin subtitluri, expresii fundamentale în zen. Uneori te întrebi dacă calmul autorului e jucat, deși revolta transpare câteodată din rococoul adjectivelor.

Victor Loghin nu întreabă, așteaptă întâlnirea cu cititorul sub scriitura trăită de sub care se extrage cu o discretă motivație, cea a nonficțiunii. Parte din lucruri le-am luat ca atare, parte ca un fel de replică la un fantast de zi cu zi, unde cantoanele cu praf roșiatic îți fac trimitere la un deșert al tătărilor cotidian, ca și cum nu ai avea nimic de a face cu suprarealismul existenței vecinilor de pe scară.

Titlul nu e doar o cheie în descifrare, ci și o libertate de a te reîntoarce la carte deschizând-o din când în când fără obligativitatea unei continuități febrile. Trebuie doar să te dăruiești jocului, ce presupune starea de altitudine, neimplicare sentimentală sau (și) posibilitatea de a medita asupra fragmentului ce-l ții în mână. Nu trebuie să te grăbești în a-l pune în locul corect, finitudinea nu are relevanță aici, ci doar să-l distingi dintr-o masă amorfă, poate cea a timpului irosit în parcurgerea netrăită. Un segment poate fi definit prin două puncte, dar nu este doar cele două capete restrictive. Ceea ce încearcă autorul e acumularea continuă de înțeles, deși samsara e punctată de ciocniri sonore de la o naștere la altă... groapă.

Timpul nu are existența cramponată de rigurozitatea unui orar, e doar o noțiune indiferentă, mai mult un fals reper de înregistrarea a ridurilor. Nici localizările nu au vreo noimă, putând trece faptele la capitolul comportament al unei specii, iar răbufnirile politice au uneori inconsistența unei revolte de novice. Mult mai importantă este dezghiocarea individului de haina unei defilări fățarnice, desprinderea lui de interfața cu societatea, devenirea fiind doar o formă a conservării esenței lui mai mult decât o transformare. Aici aproape nimic nu se schimbă variațiunile pe teme date fiind un soi de abandon întru eul universal.

Puzzle este un rotund de schițat absent un joc cu țăndări de uman.

Dan Iancu